Călător prin California și „Vestul Sălbatic”
Toma Jămneală
2 mai 2002, ora 6 dimineața. Dincolo de „frontieră”, în zona de îmbarcare a Aeroportului Internațional Otopeni, mai aruncăm o privire peste traseul ce-l avem de parcurs: București – Paris – San Francisco. Mai bine de 12.000 de kilometri și aproape 15 ore de zbor. Un zbor în necunoscut, dar fără teamă sau îngrijorare, pentru că acolo, la destinație, ne aștepta „sponsorul” acestei călătorii – unicul nostru fiu, care, la numai un an de la obținerea doctoratului la „Berkeley”, își onora o promisă invitație. Împăturesc harta și privesc ceasul. E aproape ora 7. Prin megafon, o plăcută voce feminină invită pasagerii la poarta de intrare pentru cursa 1089 a Agenției Air France. Ne conformăm și, prin culoarul indicat, urcăm în avion – un Boeing din generațiile mai vechi. Cei aproape 150 de pasageri sînt întîmpinați de echipaj cu un „Bine ați venit la bordul…”, în engleză, franceză și română. La 7 punct, nava se desprinde de terminal. Ne prindem centurile de siguranță. Motoarele își accelerează mersul și decolăm. Pasărea de oțel se înalță sus, tot mai sus, străpungînd plafonul de nori ce acopereau Capitala. După mai multe minute de liniște ni se transmite prin stație distanța parcursă, altitudinea, viteza, temperatura exterioară și părăsirea spațiului aerian românesc. Numai în engleză și franceză. Româna a rămas dincolo de graniță.
După 2 ore de zbor eram deasupra Alpilor. Altitudinea – aproape
10.000 de metri. Aripile și fuselajul navei s-au acoperit cu cristale de gheață. Se înmulțesc golurile de aer și încep trepidațiile. La comandă, ne prindem din nou centurile de siguranță. Jos, pătura compactă de nori tulburenți devine tot mai neospitalieră. Dar nu-i bai. Am trecut deja Alpii fără a le vedea crestele ninse și ne apropiem de Paris. „În curînd vom ateriza” – ni se comunică de la bord. Sîntem deasupra Parisului. Dar unde-i Parisul? ne întrebăm în gînd. Parisul era sub noi, sub o pătură groasă de nori agitați, la distanța de 5.000 de metri, de 4.500, de 2.000, de 1.000, pînă ce, prin culoarul indicat de la sol, Boeing-ul ia contact cu pista de aterizare.
E tot ziua de 2 mai, ora 9 dimineața. La București ar fi arătat ora 10. Dee, fusul orar e de vină! Mi-am potrivit ceasul după cel al
„uriașului Aeroport Charles de Gaulle” și de la Terminalul B ne-am îndreptat spre C, terminal special construit pentru zborurile internaționale. Aici aveam de așteptat 4 ore. N-am regretat, pentru că în acest imens și modern terminal aveai ce vedea: restaurante, cofetării, parfumării, librării, chioșcuri de ziare, birouri de informații, toalete ultramoderne, zeci de televizoare prin care se comunică orarul curselor aeriene… Magazinele cu mărfuri de lux te fascineau. Cumpărătorii, însă, puțini la număr. Motivul? Prețurile mari.
Un mic suvenir din „Charles de Gaulle”? i-am propus soției. Ne abținem deocamdată. Poate la întoarcere, veni răspunsul. Poate… Cine știe?!
Mai răsfoim un jurnal, o hartă, numărăm zecile de avioane care își iau zborul de pe acest mare aeroport și timpul trece. Iată că sîntem invitați „pentru formalități” la Porțile 91 și 92 destinate cursei de San Francisco. Mai bine de 300 de pasageri completează formulare speciale cerute pentru intrarea în State. Am făcut-o și pe asta, ca, după jumătate de oră, autobuze speciale să ne transporte la avion. Ce avion? Un Boeing 777 de ultimă generație numărînd mai bine de 350 de locuri. Dotarea? Fascinantă. Pe peretele central – un imens monitor. Fiecare scaun cu priză radio și minitelevizor, pentru a urmări programul dorit.
Decolăm. Deși uriașă, pasărea de oțel se desprinde repede de sol și străpunge în viteză stratul de nori plumburii ce acopereau toată zona pariziană.
Urmărim traseul înscris pe monitorul central sau pe miniecranele din spetezele scaunelor. Sîntem deja deasupra Canalului Mînecii, apoi în estul Angliei, trecem peste Oxford și traversăm Scoția. Cerul se înseninează, avionul virează spre vest urmîndu-și cu strictețe culoarul aerian ordonat. După 4-5 ore de la survolare Parisului ne aflam deasupra Groenlandei. Pe monitor apare marea Peninsulă de gheață. De la peste 10.000 de metri altitudine se văd clar țărmurile sudice ale peninsulei. Urmează Atlanticul. Atlanticul de nord, apoi necuprinsele întinderi ale Golfului Hudson, localități, cîmpii, lacuri, incomensurabile păduri ale Canadei.
După mai bine de 8 ore de zbor continuu ni se comunică de la bord că am intrat în spațiul aerian al Statelor Unite. Salut, America! Dar pînă la destinație rămîneau mai bine de trei ore de zbor deasupra Munților Stîncoși, înstăpînind statele Montana, Idaho, Nevada sau California. Boeing-ul însă aleargă iute, tot mai iute și neobosit către sud-vest. Răbdare; mai avem puțin pînă la destinație – pare a ne spune echipajul. Așa e, dar emoțiile cresc. Prin ferestrele create de cohortele de nori plimbăreți se zăresc, ici-colo livezi, păduri, lacuri montane, localități.
„Pregătiți-vă de aterizare. Rugăm să vă prindeți centurile de siguranță!”, se comunică de la bord. Ne conformăm și așteptăm momentul. Avionul face un ușor viraj, parcă pentru a transmite un salut Pacificului, reducîndu-și treptat altitudinea. La orizont – o mare localitate înconjurată de ape. Da, e San Francisco. Iată și faimosul Pod de Aur, imensul parc cu același nume, zgîrîie-norii de pe Bulevardul Monket, așa cum i-am văzut cîndva într-un superb album.
Salut, San Francisco ! Am sosit ! Și la ceasurile 5 ale după-amiezei de 2 mai (orele 3 ale dimineței de 3 mai pentru România) aterizăm într-un alt mare aeroport internațional – San Francisco, punctul terminus al unui zbor de vis și, înainte de toate, locul emoționantei întîlniri de suflet cu unicul nostru fiu stabilit în această inegalabilă urbe din însorita Californie.
Lasă un răspuns