Prin California „Vestul Sălbatic” (12)
Reîntoarcerea …
Era 9 iunie 2002. O zi la fel de frumoasă și însorită ca și celelalte petrecute pe meleaguri californiene. Avea însă o încărcătură emoțională deosebită, amplificată de momentul plecării. Pe la ceasurile 16.00 ale aceleași după-amieze de duminică, „sponsorul”, de care am amintit în primul reportaj, ne conduce la Aeroportul Internațional San Francisco, situat la aproximativ 30 de km sud de imensa urbe. Un drum fără grabă, în deplină tăcere, pentru că despărțirea de cei dragi e amarnic de dureroasă. Locul dialogului obișnuit l-au luat gesturile. Și acelea făcute cu destulă zgîrcenie.
Ajungem la Aeroport și ne îndreptăm spre terminalul destinat decolărilor. Mai aruncăm o privire spre interiorul somptuos al acestei mărețe porți aeriene și ne luăm rămas bun, cu promisiunea revederii în anul următor, acasă, pe pămînt românesc. Trecem bagajele, fără probleme, prin punctul de vamă și ne prezentăm la controlul individual. Întîi soția, apoi eu.
La trecerea prin „filtru” geanta mea de voiaj declanșează semnalul de alarmă. Ceva suspect. Vameșul repetă trecerea genții prin filtru. Același semnal. Deschid geanta, dar nimic bănuitor. Mi-amintesc pe dată că în buzunarul lateral al genții pusesem în ajun un mic clondir din inox – suvenir din „Portul pescarilor”. În clondir, un cocteil, improvizat pentru drum. Deșurubez dopul și dau o dușcă în fața vameșului pe care îl invit să-mi urmeze gestul. Acesta refuză, cu amabilitate, invitația, și pentru a încheia socotelile am aruncat conținutul la toaletă. Pun la loc clondirul golit și supun geanta unui alt control. Totul O.K..”Gazul toxic” era cauza incidentului produs. O alarmă falsă dar care pune în evidență exigența celor de la punctele de control ale aeroportului. Tragedia de la 11 septembrie 2001, care a zguduit întreaga Americă și nu numai, a impus măsuri restrictive pe toate liniile de zbor. Acum eram în regulă și, sub privirile liniștitoare ale fiului nostru și care urmărise întîmplarea, ne-am continuat drumul spre salonul destinat îmbarcărilor.
La orele 18.50 ne aflam deja într-un uriaș Boeing al aceleiași companii Air France, cu destinația Paris. În cîteva clipe pasărea de metal s-a avîntat în văzduh, survolînd orașul San Francisco, pierzîndu-se undeva deasupra unor pîlcuri de nori călători. La numai două ore de la decolare ne întîmpină noaptea. În avion rămîn aprinse numai luminile de veghe. Peste hublouri s-au tras perdeluțele și de la bord echipajul ne-a urat „Noapte bună”, cu rugămintea de a ne prinde centurile de siguranță. Ne-am conformat, dar puteai să dormi, cînd simțeai că nava se opintește din greu, printre norii încărcați de zăpadă? Mai sus nu se putea zbura. Eram deja la limita maximă de 12 km altitudine. A fost cea mai scurtă noapte din cîte am trăit. O noapte (albă), de numai patru ore, în care o bună parte din timp o „petrecusem” deasupra Marilor Lacuri, zonă, cu probleme, deosebit de furtunosă. Cînd ne-am desprins centurile de siguranță, afară se luminase de-a binelea. Era semisticlă și sub noi se vedeau apele Atlanticului. Am trecut apoi mult la sud de Groenlanda, am survolat o parte din teritoriul Irlandei și, tăind Canalul Mînecii, ne-am îndreptat spre Paris. Puțin după orele prînzului, pe 10 iunie, aterizam din nou pe „Charles De Gaulle”. Pe aeroport, aceeași animație cunoscută în urmă cu șase săptămîni, dar și același cer înourat care ne-a frustrat de a vedea Parisul de la o anumită altitudine. Poate altă dată … Poate… Luni seara, în jurul orelor 23.30, după 15 ore de zbor, ne aflam la Otopeni. Formalitățile de vamă au fost expeditive și ne-a grăbit spre ieșire către o cursă rapidă spre Gara de Nord. Nici autobuze, nici taximetre autorizate. Doar companioni de ocazie care taxau cursa cu 20 de dolari. Nimic mai puțin. Toți vorbeau aceeași limbă. Așa că am renunțat la ultimele „rezerve” valutare și am ajuns la Gara de Nord. Aici, inși dubioși ne dădeau tîrcoale oferindu-și serviciile. Refuz categoric și sub privirile unor așa-ziși agenți de pază și ordine plătiți de CFR ne-am orientat spre casele de bilete. Inșii „binevoitori”, oferindu-se să ne transporte la hoteluri convenabile ori direct la domiciliu, pentru numai două-trei milioane de lei după noi. Parcă în ton cu ei, singura casieriță de serviciu, plictisită și somnoroasă, refuză să ne emită legitimații de călătorie, motivînd că și-a făcut monetarul, iar spre Moldova nu e nici un tren pînă dimineața la 9.20. N-am cedat încăpățînării acestei funcționare și am obținut biletele de tren îndreptîndu-ne spre sala de așteptare, aici la clasa întîi, o mizerie de nedescris. Atmosferă sufocantă. Pe bănci stăteau tolăniți tot felul de pripășiți, iar la lumina becurilor fluorescente din apropierea sălii de așteptare cîțiva agenți de pază puseseră de o partidă de poker. Veselie mare pînă spre răsăritul soarelui, cînd un șef de-al lor a venit să-i întrebe … de sănătate. A fost cea mai lungă și obositoare noapte trăită vreodată. Cînd pe la ceasurile nouă ale dimineții am văzut rapidul de Botoșani, am crezut că s-a terminat coșmarul. Aiurea. Aceeași mizerie ca în principala poartă feroviară a țării, poate mai accentuată. Compartimentele nemăturate, băncile murdare, culoarele de asemenea. Ușile dintre vagoane se legănau într-o singură balama, ori nu se puteau deschide, toaletele înfiorătoare. Halal respect pentru călători! Voi ține minte multă vreme acea memorabilă noapte din Gara de Nord, goana dubioșilor după chilipiruri, în văzul și cu îngăduința agenților de pază plătiți cu bani grei din efortul public, dar și chinuitoarea călătorie în Rapidul de Botoșani. Ajuns acasă eram în al nouălea cer. Abia așteptam să revăd orașul cu unele dintre locurile sale curate, liniștite, Parcul Cancicov, care, dacă și-ar înlătura acele cete de derbedei și haitele de patrupezi fioroși ce colindă pe alei, aproape că ar concura cu zone de odihnă și recreere reprezentative cunoscute pe meleagurile californiene. Dacă…
După cîteva săptămîni de la întoarcerea acasă în rezervația pensionarilor șahiști din Parcul Cancicov un oltean care citise primele mele reportaje onorate de Ziarul de Bacău mă iscodi șugubăț: „Amigos, călătoriși nițel prin Californi, hei?” I-am răspuns de aceeași manieră: da, călătorii pe acole, seniore, prin California și Vestul Sălbatic demonstrîndu-le americanilor că ei nu sînt în stare a trăi ca noi. Eu mi-am plătit drumul pînă la Otopeni, fiu-meu „dincolo” a achitat diferența de cîteva mii de dolari și a ieșit o vacanță de vis. Fain, nu?
Bravos ar fi exclamat ilustru satir al moravurilor românești, că tot sîntem în anul sărbătoririi marelui Caragiale. (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns