Prin California și „Vestul Sălbatic” (10)
700 de mile pe Coasta Pacificului
Am plecat dis-de-dimineață din Los Angeles către Coasta Pacificului, continuînd-ne cu încăpățînare traseul dinainte proiectat. Dacă am fi ales Autostrada „101”, am fi ajuns mai devreme la San Francisco, dar Coasta Pacificului era de-a dreptul captivantă și ne-am înscris pe drumul Nr „1”, spre litoral. După mai puțin de o oră de drum eram la nord- vest de Santa Monica și admiram necuprinsa întindere albastră de apă, care se întrecea în strălucire cu cerul de de-asupra noastră. Era Pacificul, calm și liniștit, mîngîind țărmurile și sumedenia de insule răspîndite neuniform pe o mare întindere. În depărtare, transoceanice de mare tonaj își urmau calea spre necunoscut. Încolo, apă și cer, cer și apă cît poți cuprinde cu privirea. Vremea nici nu se putea mai bună; nici cald, nici rece. Comparativ cu „baia de aburi” din deșerturile Nevadei, aici era un adevărat paradis. Admirăm peisaju – cu totul nou și ne continuăm călătoria. La Ventura, localitate importantă de pe acest traseu, drumul nostru se contopește cu Autostrada „101”, ca după traversarea singurului tunel rutier din această zonă („Gaviota Pass”) fiecare din cele două autostrăzi să-și reia direcțiile proprii. Traseul devine greu, tot mai greu, dar frumos, captivant. Drum greu săpat printre versanții stîncoși care-și oglindesc vîrfurile semigolașe în luciul Oceanului. Serpentine multe și dificile, viaducte unul după altul, coborîșuri rapide protejate de nenumărați parapeți. Drum ceva mai nou, dar bine lucrat și destul de aglomerat. Localități, aproape deloc. Ici-colo cîte o fermă pitită prin micile deschideri dintre munți, spre care se întrec numeroși turiști pentru o fugară masă de prînz și cîteva ceasuri de odihnă. Noi însă ne continuăm călătoria.
Parcursesem ceva mai bine de 500 de kilometri, din cei peste
1.100 programați cînd, într-o zonă ca de basm, cam la jumătatea drumului de coastă californiană ne apare în față, la mare distanță, silueta singuratică a unei strălucitoare construcții. Era renumitul Castel Hearst, marcat aproape neobservat pe harta rutieră de care nu ne despărțeam. Oprim, în apropiere de autostradă, la o parcare străjuită de ronduri de flori și arbuști ornamentali. La mică distanță, un modern complex hotelier, de unde culegem cîteva informații despre pelerinajul turistic din zonă. După numai jumătate de oră reveneam, resemnați, la locul de parcare. Pentru că vizitarea misteriosului castel – muzeu cerea mult timp de care noi nu dispuneam. Rămînem însă cu acea imagine impozantă a îndepărtatului castel, situat în preajma unui lac alpin (Nacimiento) și cu un anume sentiment de admirație pentru acel american bogat, Hearst, care și-a investit întreaga avere în ctitorirea unei minunate perle a Pacificului. Neavînd urmași, a dăruit-o (prin act testamentar) statutului Californian, care o valorifică la înalți parametri.
Cu regretul trecerii efemere prin aceste frumoase locuri ne continuăm drumul către San Francisco. Constatăm, însă, că benzina din rezervor e pe sfîrșite. Și stațiile de alimentare tot mai rare… O emoție nejustificată pentru America. Apoi, ca din pămînt ne apare în cale o modestă benzinărie și facem plinul. Surpriză! Prețul galonului de carburant (aproape 4 litri) – 2,5 dolari. Cu peste 80% mai mare decît prețul mediu al carburantului perceput în spațiul californian. Observîndu-ne nedumerirea, vînzătorul de la pompă ne-a lămurit sec: „E o zonă dificilă în aprovizionarea stațiilor și…” După așa „explicație” mi-a crescut adrenalina în organism, revenindu-mi automat în minte imagini despre jocul derutant al prețurilor carburanților de pe la noi. Tot cu motivări neconvingătoare.
Dacă și la produsele alimentare s-ar întîmpla la fel, americanii ar face, cu siguranță, mare tărăboi. Ori, în supermarketele californiene, fructele, legumele, cerealele, carnea sau produsele lactate se vînd la prețuri rezonabile pe aproape tot parcursul anului, nu în funcție de anotimp sau distanța pînă la sursele de aprovizionare. Pentru că acolo, în drumul produselor din mănoasele cîmpii californiene și magazine, nu se interpun tot felul de profitori și speculanți. Dar să trecem peste aceste momente de nemulțumire și să admirăm mai departe frumusețile prin care natura a înzestrat Coasta Pacificului. Iată că, pe la ceasurile 17.00 ale după-amiezii de 1 iunie salutăm din mers orașul Monterey, renumit pentru întinsele sale podgorii și soiurile de vinuri medaliate cu aur la numeroase concursuri de profil. Încă vreo 50 de km pe un minunat drum arcuit spre continent ca un semicerc și, lăsînd în urmă sumedenie de alte localități – stațiuni de litoral, ajungem la Santa Cruz. Denumirea acestei impozante așezări urbane de pe Coasta Pacificului îmi reamintește de un „western” cu titlu asemănător și cu mari actori ai acestui gen de filme, cu întîmplări emoționante și peisaje de vis. De la Santa Cruz pînă la San Francisco mai rămîneau încă 150 de kilometri. Drumul, la fel de plăcut, chiar odihnitor, deși tot mai aglomerat. Oceanul își trimitea spre noi binefăcătoarea sa briză și se pregătea de amurg. Se mai zăreau încă insule îndepărtate sau mai apropiate de țărm, ambarcațiuni de tot felul, mai zburau încă pescăruși peste necuprinsele întinderi de apă. Trecem apoi pe lîngă „Piegeon Point”- un interesant și singuratic far de coastă care, prin lucrarea sa stereotipă, își orienta navigatorii din această zonă a Oceanului planetar. Parcursesem, într-o singură zi, aproape 1.100 de kilometri și iată că la extremitatea sudică a orașului San Francisco ne reîntîlnim cu Autostrada „101”, care ne poartă spre centrul întinsei urbe, prin bulevardul Van Ness, spre casă. După o săptămînă de preumblări prin locuri de o rară frumusețe, adunînd la bordul autoturismului ceva mai mult de 3.000 de kilometri parcurși, ne aflam, din nou „acasă”, la San Francisco, orașul de care ne-am îndrăgostit. Dar mîine sau poimîine, încotro? (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns