În plin septembrie, piața cea mare a Bacăului cunoaște un freamăt de parcă vremuri negre s-ar apropia. O lume pornită să cumpere orice, nu lasă loc nici unui ac să cadă. Acum, toamna, la noi, românii, e ritualul pregătirii cămărilor. Tradiția e specifică și n-ai să întîlnești așa ceva aproape nicăieri, mai ales în țările Occidentului. Femeile de pe-acolo habar n-au ce înseamnă o zacuscă de ghebe, un gogoșar la oțet, un magiun dospit în oale de lut, un castravecior murat, așa, ca la carte. Sărmanele! Nu le pizmuiesc deloc! În piața noastră auzi zilnic întrebări de felul: „Ai terminat zacusca?” „Cum ai făcut anul trecut, de ți-au ieșit așa de gustoase gogonelele alea murate?” „Ți-ai pus roșii la borcan?” Gospodinele, deși aflate în iureșul cumpărăturilor, găsesc timp să mai discute despre ce ar fi mai bun și mai economicos anul acesta, să-și transmită una alteia rețete dintre cele mai simple și mai gustoase, să discute despre prețuri, să se vaite că nu-s bani, dar să plece spre case cu sacoșele doldora de ardei gogoșari, gogonele, roșii, castraveți, usturoi, ceapă etc.
La rîndul lor, vînzătorii de legume – adevărații agricultori sau cei care cumpără și vînd – se întrec în a mări prețurile. După timp. Dacă vremea se anunță rea, gogoșarii saltă la 15.000 de lei. De la 9.000, ieri, castraveții sar la 12.000 azi, și tot așa. Singurul loc unde gogoșarii se vînd cu 9.000 de lei e magazinul de „sub scară”, unde domn’ Costică, vînzătorul, aprig dar corect, îți spune, profesional, cînd vrei să-ți alegi marfa: „Ți-o pun eu în cîntar, că de asta s-aici!” Dar cumpărătorii – în genere, cumpărătoarele – nu se mai uită la prețuri. Și-au „descoperit” economiile și acum „spînzură banii” – vorba doamnei Aurica Dospinescu, vecina mea, gospodină recunoscută – pe de toate. Iar acasă cresc vertiginos cheltuielile la apă rece, la gaze, la curent electric. Femeile se întrec în a face ce au făcut și mamele lor și mamele mamelor lor. Căci tradiția e tradiție, iar ritualul punerii murăturilor asortate – gogonele, castraveți, pepeni -, al acelor bunătăți pe care, la iarnă, le vom mînca mai mult savurîndu-le, e ceva sfînt. Și chiar dacă la terminarea treburilor gospodina, frîntă de oboseală și emoții, „promite” că la toamna viitoare o va lăsa „mai încet”, la iarnă va uita de ceea ce a promis, așteptînd cu nerăbdare să vină toamna următoare pentru reluarea tradiției. O tradiție devenită simbolică pentru noi, o autentică sărbătoare a artei culinare. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns