Sînt peste treizeci de ani de cînd îl cunosc pe Gică Palade. Pe vremea aceea era tînăr, ca și mine, și, spre deosebire de mine, care eram ca un vrej de slab, el era rotofei și roșu la față, de ai fi zis că cineva l-a spălat cu borș de sfeclă și nu l-a mai șters. Veneam destul de des la magazinul unde lucra, tot aici, în piața cea mare a Bacăului și odată chiar i-am zis: „domnule, mai lasă naibii carnea grasă, nu mai mînca atîta, apucă-te și de legume, doar ești de la țară…!” Atunci m-a privit oarecum contrariat și mi-a spus că el nu mai „lucrează cu carnea” și, dacă aș mînca eu carne cîtă mănîncă el, aș arăta și mai rău.
O vreme nu ne-am mai văzut. L-am întrebat pe Lică Chirilă, fost coleg de muncă cu el, de fapt el l-a învățat multe din tainele meseriei, pe unde mai e Gică Palade, „Roșcatul”, și am aflat că încă mai lucrează, dar la o măcelărie de prin periferia Bacăului. Tot așa mi-a zis și Ionel Cimpoeșu și frate-su, Costel Palade, și alți vreo cîțiva care îl cunosc de ani de zile, pentru că au lucrat împreună la fosta Alimentară. Și iată că într-o zi, mergînd, ca de obicei, să-mi cumpăr kilogramul săptămînal de carne, l-am revăzut. Tot bărbat frumos, tot roșu la față, da’ cu ochii trădîndu-i oboseala și mult mai slab. Ne-am îmbrățișat, nu mi-a venit să cred că e el, Gică Palade. E ajuns aproape la vîrsta pensionării și încă mai lucrează. Acum, de cîte ori am ocazia, merg în magazinele astea moderne de carne din Piața Centrală și, în cîte un minut, două stau de vorbă cu el. A rămas același om deosebit Gică Palade. Ca, de altfel, toți cei din generația lui – Gică Cimpoeșu, Costel Palade, Culiță Nedea, Jony Opincaru, și alții mai tineri – Ionel Cimpoeșu, Ionel Miclăuș, Costel Popa, Ionel Răzeșu. „Matale ai muncit toată viața cu condeiul, iar eu cu cuțitul. Și anii au trecut pentru amîndoi, nu ne-au ocolit. Eu am văzut întotdeauna în profesia matale o artă”, mi-a zis. „Și eu am văzut în meseria matale o artă. Te-am urmărit, nu o dată, cu cîtă rapiditate, cu cîtă îndemînare mînuiești cuțitul de măcelar. Eu cred că aș rămîne imediat fără degete”, i-am răspuns. „He, he – continuă el – da’ condeiul matale taie uneori mai ceva decît cuțitul meu”, vine imediat replica lui. Îmi mai spune că e bolnav de inimă. După 41 de ani de muncă ține regim și se hrănește cu pastile. „Generația noastră… Parcă am trăit un blestem”, mai spune ca pentru el. Cuvintele lui îmi scormonesc sufletul. A rămas același bărbat cinstit cu el însuși. Dacă treceți pe la el, strîngeți-i mîna. Merită din plin. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns