Bătrîna spune că e din Mircești. „Ai auzit de localitatea noastră, nu?” – mă întreabă bătrîna. „Da” – îi zic… „Înseamnă că ai auzit și de poetul Vasile Alecsandri”. „Da” – îi răspund. „Am văzut că aici, la Bacău, aveți și o statuie de-a lui”. „Cum de ai văzut, că doar nu ești din Bacău?” „Păi, am o fată care stă în spatele Casei de Cultură. Ce crezi mata că vin cu marfa la piață direct din satul meu, de la Mircești?” „Nu știu dacă pe la dumneavoastră cunoaște lumea, da’ Alecsandri e născut aici, la Bacău”. „Ba la noi – zice femeia. Știu eu sigur și știe tot satul”. O privesc, atunci, cu mai multă atenție. Înaltă, slabă, cu fața vînătă de ger, dar cu ochii strălucitori și calzi, ochi albaștri, frumoși, femeia din Mircești e plină de viață. Are aici, în Bacău, o fată măritată. Lucrează și ea și bărbată-su la URA. Au trei copii mari, elevi, „se descurcă binișor, da’ viața-i tare grea. Le mai aduc și eu cîte ceva, cînd vin, la începutul săptămînii, cu marfă. Mă aduce un alt ginere, care-i din Tîrgu Frumos. Ai auzit de Tîrgu Frumos, nu? El mă aduce, că are o mașină mare, e înstărit, are firmă, stă și el o zi aici și pleacă, și mă ia tocmai lunea viitoare. Și, tot așa, vin de două ori pe lună la Bacău. Am încercat și la Roman, dar marfa nu se prea vinde acolo. Mai bine se vinde aici, la Bacău”. „Marfa” femeii din Mircești e o grămadă de vreo zece mături mari, normale, cum s-ar putea zice, și vreo cinci mături mici, pentru măturat în automobil sau în alte spații restrînse. „Și cine le cumpără? Acum, cînd aproape toată lumea are aspiratoare?” – o întreb. „Sînt și din oraș. Nu toți au bani pentru aspiratoare și, apoi, asta – și ia o mătură în mînă – nu consumă curent. Îți aduce economii în casă o mătură, să știi mata!”
Spune că le face soțul ei și cu feciorul cel mic. Are șapte copii, toți au plecat prin lume, numai cel mic, de 17 ani, a rămas acasă. „Da’ o să plece și el” – adaugă repede femeia, plecînd privirile. Se vede că-i pare rău că va pleca și mezinul, pe care-l cheamă Mihăiță și la care țin foarte mult. Atunci, bărbatul ei, ajuns la șaptezeci de ani, va trebui să muncească singur. Se va descurca el, că doar nu-i chiar bătrîn, e în putere, mai are ceva probleme cu tensiunea, la inimă, da’ astea nu le prea bagă în seamă. Îi zic să le bage în seamă, că nu te joci cu inima, iar ea e de părere că, dacă iei boala prea în serios, nu-i bine deloc.
Între timp a vîndut două mături – 20.000 de lei bucata, cele mari, 10.000 de lei cele mici. Una ia-a dat-o unei doamne care, cred, a cumpărat-o s-o aibă ca „piesă de muzeu” sau s-o facă cadou cuiva. Alta unei femei din Bijghir. Mi-am zis că, iată, se vînd măturile la Bacău, chiar dacă nu-s cumpărate pentru a fi folosite ca atare și m-am gîndit cu o oarecare tristețe că, atunci cînd cei care le fac nu vor mai fi, va dispărea un obiect care ne e atît de familiar, care face parte, la urma urmei, din trecutul și prezentul nostru. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns