Vrînd-nevrînd, aspirația noastră de a intra în Europa ne dictează imperative civilizatoare. Cum acolo, în „Lumea bună”, handicapații se află în atenția, firească, a întregii societăți, iată că și la noi, timid, dar sigur, se încearcă o astfel de atenție.
Un argument ar fi parcările speciale pentru mijloacele de deplasare a acestor oameni bătuți de soartă, dar egali cu noi cei normali, ca să zic așa, deși, aici, în această formulare, am unele îndoieli. Folosesc, însă, „normali” pentru a spune că nu întotdeauna e așa…
Aici, în piața mare a Bacăului au fost, astfel, marcate, vreo două parcări cu semnul care-ți spune că-s numai pentru handicapați. Dar, cel puțin de cîte ori am trecut pe acolo, n-am văzut nici un mijloc de transport specific acestei categorii de cetățeni. Mă îndoiesc că mașinile acestea – chiar Dacii de-ale noastre, dar și Audi sau Fiat – parcate pe locul indicat pentru handicapați erau, într-adevăr, proprietatea unor oameni cu deficiențe locomotorii sau de altă natură. Probabil, dacă polițistul l-ar fi întrebat pe șoferul respectiv de ce a parcat acolo, acesta i-ar fi răspuns, simplu și convingător, că a parcat pentru că locul era… liber. Numai că polițiștii noștri nu prea își fac prezența pe aici, decît în cazuri destul de rare. Eram în Canada și, în marele oraș Toronto căutam, febrili, un loc de parcare. Circulația era foarte intensă, ne aflam în ziua de 1 iulie, Ziua Canadei. Și iată că într-o mare parcare din apropierea Lacului Ontario am zărit vreo patru locuri libere. Îi zic fetei mele să parcheze acolo, dar ea s-a uitat surprinsă la mine: „Nu vezi că-i pentru handicapați…?” „Văd, i-am zis, dar îs libere…!” „Și ce dacă-s libere…? Vine imediat polițistul și mă amendează…!” Pînă la urmă am găsit în altă parte, dar nu lîngă Lac, unde intenționam să lăsăm mașina. Aștept cu încredere să se întîmple și la noi așa… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns