Un om cu pălărie și ochelari, cu un surtuc ponosit pe el, iar la rever, în partea stîngă, strălucirea insignei de „Veteran de Război”. E unul dintre oamenii tot mai rari, prin fața cărora ar trebui să trecem, toți, cu evlavie. Se numește Stoica Ion, are 83 de ani, a făcut războiul, a stat patru ani ca prizonier. Un om care știe ce-i glonțul puștii și bubuitul tunului, dar și spaima cumplită de moarte și împăcarea cu gîndul morții. E unul dintre oamenii tot mai rari. Și iată-l aici, în colțul pieței mari din Bacău, stînd drepți, ca la armată, dar fără pușcă, fără gînduri de apărare sau de dușmănie, ehe, războiul e un lucru tare rău, ce știți dumneavoastră, ăștia tinerii, asta-mi spune și mă simt de ce să nu recunosc, bine cînd îmi zice că-s tînăr, da, ar putea să-mi fie tată, dar dacă mă făcea pe la 18 ani, îi zic da’ ce-i cu papucul ăsta de casă în mînă – papuc meșteșugit frumos, trainic, se vede, de un profesionist -, păi am o pereche, i-am adus să-i vînd, cer numai 35 de mii, îi face nevastă-mea, ce să facă, se plictisește, a fost paralizată, ce știi mata, acu’ și-a mai revenit și face papuci, că a lucrat și ea tot la „Partizanul”, îi face bine, mai cîștigăm un ban să mai rotunjim pensiile. Și el, Ion Stoica, a muncit peste patru decenii la „Partizanul”, fabrică mare, numai noi, la creație, eram peste patruzeci, de-acolo am ieșit la pensie, așa îmi zice, că-i vorbăreț bădia și-i place să-și aducă aminte mai ales de anii aceia cît a muncit la fabrică, de Război nu-i place să mai audă, ferească Dumnezeu de Război, așa-mi zice, fie viața cît de grea, da’ să fie pace, nu-i lucru mai frumos ca pacea, așa-mi mai spune. Și-și amintește că, zilele trecute, a fost la fabrică, să-i schimbe „grupa”, abia i-au dat drumul să intre, gardianul e nou, degeaba i-am zis eu că am lucrat aici peste patruzeci de ani, pînă la urmă am intrat și la „Creație”, unde am muncit eu, și tare m-am mai întristat cînd am văzut că au mai rămas acolo numai vreo opt oameni, mă țineau minte, ce faci, bă nea Ioane, iaca, cu bătrînețele, le-am zis, mi-au făcut vreo trei curele pentru ceas, mi-au pus și fețe la tocuri, băieți buni. Ei, da’ eu te țin de vorbă cu poveștile mele, de fapt de asta îmi fac drum în piață, că nu-mi cumpără nimeni papucii ăștia, da’ mai stau de vorbă cu unul, cu altul, mai văd oameni, că cine știe cît mai trăiesc. Am plecat fără să-i cumpăr papucii. L-am mai privit o dată, da, e unul din acei oameni tot mai rari, prin fața cărora ar trebui să trecem cu evlavie. (Eugen Verman)
Lasă un răspuns