Mihai Popa, zis Popică, un fost atlet despre care puțină lume știe multe și multă lume știe puține, a evadat din matematica din liceu, la care ținea și ține, pentru a sări garduri. Odată apucat de atletism, în probe de viteză, nu a trecut mult timp pînă să i se spună „săgeata din Carpați”, o poreclă mai mult decît măgulitoare de care este mîndru și care se află în consonață cu o nostalgie pe care o cultivă cam în aceeași măsură. Nemțean, din Piatra, Popică nu regretă nimic din ceea ce a făcut în cei 48 de ani de viață. Rămas fără tată la 14 ani, în 1968, un an bun, de altfel, pentru cei care populau atunci România, cînd nesimțirea sau comunismul sau viceversa nu-și dăduseră toată arama pe față, actualul profesor de sport de la Școala Generală 3 s-a axat pe învățătură, după cum susține. Nu-l bătea nici un fel de gînd să facă sport, nici măcar în timpul liber, darămite de performanță. A ajuns campion național la 400 de metri garduri ulterior și a avut concurență serioasă, Dorin Melinte, spre exemplu, fiind unul dintre rivalii săi. A vrut să dea la Politehnică și s-a „sucit” în urma sfatului unuia dintre mentorii săi într-ale sportului. A absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport din Bacău în 1978. În ce privește viața personală, este recăsătorit, are un băiat din prima căsnicie care este student în anul al IV-lea la „marketing” și consideră că actuala sa nevastă, Gabriela, este cea mai frumoasă femeie din lume. A avut și mai vrea să aibă o viață aventuroasă. I-a plăcut și îi place să ia decizii de moment și să cutreiere lumea, indiferent de banii pe care i-a avut sau îi are în buzunare.
„Îi vedeam numărul de la pantofi”
În 1972, cînd era elev în anul al treilea de liceu, a avut „extemporal” la ora de sport, bineînțeles laolaltă cu colegii săi, pe stadionul „Ceahlăul”. Printre cei care au asistat atunci la testul amintit se afla, la „racolare”, și antrenorul de atletism Alexandru Dincă. Lucrarea de control consta în alergare pe distanța de 100 de metri. S-a dat startul și băieții au alergat, fiecare cu gîndurile lui, că examenul trebuia trecut. Pe Popică îl durea în cot de alergat. Gîndul îl ducea la a scăpa mai repede pentru a-și vedea de ale lui. Nici prin cap nu-i trecea cum i se va schimba viața. Ei bine, a parcurs suta de metri în 11 secunde, dar el habar nu avea. Cronometrul era la Dincă. „Am alergat și eu cît am putut de repede și am trecut primul linia de sosire. Nu mi s-a părut ceva ieșit din comun și nici nu dădeam importanță faptului. La o vreme, am văzut că profesorul de sport discuta ceva cu cineva. Treaba lor. A crezut că i s-a stricat cronometrul, dar nu mi-a zis nimic în acel moment. Oricum, nu știam ce înseamnă 11 secunde pe suta de metri, timp foarte bun pe vremea aceea, mai ales pentru un copil de 16 ani. M-a lăsat un pic să-mi revin după efort, că știa care-i treaba, și apoi mi-a propus să mai alerg o dată, «de adevăratelea», cu unul bun, campion la «sută» în oraș. Mare brînză! Alerg și gata. Începuse, însă, deja să încolțească sîmburele orgoliului”.
Odată trecută prima probă, pe care viitorul campion național la 400 de metri garduri nu o conștientiza, a venit și cea de a doua, decisivă. Tot el povestește: „Mi-a zis antrenorul că, dacă fug cu două zecimi (de secundă, n.n.) mai repede, pot să cîștig campionatul pe licee în care «tartor» era, de o bună bucată de vreme, cel despre care vorbeam. Nu-mi amintesc cum îl cheamă. L-am rugat să mi-l arate că, de vreme ce mi se acorda atîta importanță, începuse să-mi bată inima din ce în ce mai tare. Mi l-a arătat. Era unul de la „Petru Rareș”. M-am dus la el și l-am provocat: «Bă’, am auzit că ești bun!». Era un tip îngîmfat. În fine, a venit vremea să ne confruntăm. Erau mai multe serii, contratimp, dar Dincă m-a pus în aceeași tură cu el. La două secunde după start avea mai bine de doi metri înaintea mea. Îi vedeam numărul de la pantofi. Avea tehnica startului, iar eu aveam lacune în acest domeniu. Pe la 50 de metri am avut senzația și încrederea că pot să-l bat. Imediat a urmat o zvîcnire și după vreo 10 metri l-am pierdut pe traseu. Am trecut linia de sosire cu un «grătar» avans. Am scos același timp ca și în prima cursă în care mă urmărise și Dincă s-a lămurit. Eu nu. M-a luat deoparte, mi-a spus pe scurt ce și cum și apoi mi-a propus să vin la club, la Ceahlăul. Eu i-am zis că nu vreau să pierd timpul cu alergatul. Eram bun la carte. Mîncam matematica pe pîine și îmi doream să ajung inginer. În octombrie 1972 am fost legitimat la clubul Ceahlăul. Aveam masă gratuită, 350 de lei indemnizație pe lună și abonament pe autobuz”.
Pantalon i-a mutat gîndul de la Politehnică
Bun la carte și foarte puțin preocupat de sport, Popică trăgea nădejde pe vremea cînd trebuia să dea Bacalaureatul că desenul tehnic, matematica și fizica pe care le stăpînea îl vor aduce în postura de absolvent al unei facultăți de la Politehnică pentru că „simțeam că sînt bun la asta. O rudă de a mea, Gheorghe Pantalon, inginer pe platforma industrială de la Săvinești, m-a luat din scurt. «Uită-te la mine, muncesc de dimineață pînă seara, stau în mediul ăla care numai curat nu este și nici banii nu mă înghesuie. Lasă-te de idei dintr-astea și ține-te de alergat că ești bun! În plus, ca profesor de sport nu ai atît de tras și nici salariul nu este mai mic». M-a convins. În două săptămîni am învățat anatomia, 320 de pagini. Știam pe de rost și la ce pagină este un anumit subiect. Așa că am venit la Facultatea de Educație Fizică și Sport din Bacău și nu mi-a părut deloc rău. L-am avut alături pe profesorul Nicolae Guidea care m-a ajutat mult cu cazarea și cu masa. Un alt om la care țin foarte mult este Simion Blaga, care mă cunoștea de la concursurile de prin țară. În august 1974 am făcut cunoștință la stadion. A avut fericita idee de a mă pune să alerg la 400 metri plat, să dau o probă alături de cunoscutul atlet Vasile Vîrnă. Eu l-am rugat pe Vîrnă să tragă tare, să mă «întindă». De această dată chiar că s-a stricat cronometrul și nu am putut afla ce am făcut. Mi-a zis să mă îmbrac și să stau liniștit, că treaba-i bună. Așa a și fost. Tot în 1974, după ce am luat admiterea, am fost trimis în armată, la Craiova, la o unitate de Securitate. Mi-aduc aminte că făceam antrenamente după amiază. Ceilalți rîdeau de mine că alerg ca bezmeticul însă eu știam ce mă așteaptă la întoarcerea în Bacău. Nu au mai rîs după ce am concurat la Dinamoviadă, unde am cîștigat toate cele cinci probe în care am concurat, 100, 200 și 400 de metri plat, ștafeta de 4×100 metri și săritura în lungime. Apoi, după ce am terminat cu armata am intrat în cantonament la Slănic Moldova, sub supravegherea lui nea Simi Blaga și a profesorului universitar Mihai Vasile”.
Campion internațional al României în 1977
Confirmarea valorii atletului Mihai Popa a venit în 1977, an în care Popică i-a lăsat cu ochii în soare pe mulți care nu dădeau doi bani pe el. Era, practic, un necunoscut, cel puțin în mediul sportiv bucureștean, tocmai pentru că nu era de acolo. Au avut loc atunci, în paralel, așa cum se obișnuia și cum se întîmplă și astăzi, atît finalele Campionatului Național de Atletism cît și Campionatele Internaționale de Atletism ale României, la care participau, în special, sportivi din țările socialiste. Concursul s-a desfășurat pe stadionul Republicii, unul pe care Ceaușescu l-a ras de pe fața pămîntului la puțin timp după aceea. Timid, dar încrezător în propriile forțe și calități, tînărul atlet care reprezenta Bacăul a intrat fără lipsă de trac pe pista de concurs, în proba de 400 metri garduri. În urma tragerii la sorți i-a fost rezervat culoarul al 8-lea, unul deloc favorabil. Toți ceilalți concurenți se întrebau «Cine-i ăsta?». Aveau să vadă cine-i. „Am pășit pe pistă și apoi am pupat zgura. Știam că ține cu mine. Nea Simi avea un obicei. Înainte de concurs nu-și lăsa elevii singuri, ca să nu se blegească din cauza emoțiilor. M-a dus să-i hrănesc canarii ca să mă rupă de gîndurile care m-ar fi putut inhiba. Eu, însă, puteam să mă autosugestionez și să-mi sporesc încrederea. Înainte de cursă și în timpul acesteia mă gîndeam și mă uitam doar la linia de sosire. Aveam în cap doar faptul că trebuie să o trec și că după aceea pot să crăp. Adversarii mei erau aproape ca și inexistenți. Am tras de mine ca un cîine și am cîștigat. Aplauzele spectatorilor și felul în care m-au privit ceilalți sportivi sau antrenori m-au uns la suflet”, își amintește Popică.
„Nu ne ajungea mîncarea”
Așa cum se întîmplă în majoritatea disciplinelor sportive, antrenamentele de iarnă, la munte, sînt esențiale pentru alteți, în special pentru atleții care, prin definiție, trebuie să aibă o condiție fizică ireproșabilă. Pe lîngă urcușuri și coborîșuri în fugă, se intercalează și exerciții caracteristice altor sporturi. Unul dintre acestea este schiatul. Pe acea vreme, cantonamentele în stațiuni montane erau mai puțin costisitoare și, în consecință, mai ușor de efectuat. Din păcate, hrana era insuficientă, iar cei care au trăit acele vremuri știu de ce. Acum există posibilități de aprovizionare cu orice fel de alimente, dintre cele necesare pentru un sportiv, dar condițiile materiale nu se ridică la nivelul necesităților. Pentru un sportiv de performanță foamea se traduce prin căderea la un nivel mediocru, ceea ce înseamnă că tot efortul nu mai are rost. „Îmi amintesc că eram într-o iarnă în cantonament la Borșa. Aveam asigurate micul dejun, prînzul și cina, dar acestea erau insuficiente. După alergări și schiat ți se făcea o foame cruntă. În zece minute dădeam gata felurile de mîncare puse pe masă, dar stomacul nu era deloc mulțumit de felul în care fusese tratat. Trebuia să umplem cumva golul. Bani nu aveam, așa încît recurgeam la împrumuturi. Răposatul profesor Creangă, Dumnezeu să-l ierte, ne împrumuta, dar nu ținea morțiș să-i mai restituim banii. Ținea la noi și nu ne lăsa să ne chinuim, dacă tot îi stătea în putere să ne ajute. O singură condiție spunea să nu ne ducem la crîșmă. Unii mai profitau, dar mie nu-mi era gîndul la așa ceva. Îmi cumpăram dulciuri, gem și altele de acest fel, că îmi plăceau și îmi țineu de saț. În plus, conțineau și multe calorii. Nu am întîrziat niciodată cu returnarea banilor. Primul lucru pe care îl făceam cînd luam bursa era să mă duc la cacelarie și să mă achit de datorie. Repet că nu ar fi primit banii, dar eu insistam, pentru că așa învățasem de acasă că este corect”, zice Mihai Popa.
Chitaru l-a provocat la întrecere și a pierdut pariul
Deseori s-a întîmplat ca atleții băcăuani să se afle în cantonament la Slănic Moldova, alături de fotbaliștii de la Sport Club. Unul dintre fotbaliștii care aveau, acum mai bine de 20 de ani, o condiție fizică rezonabilă era Vasile Chitaru, poreclit Zira de către chibiți, lucru care este valabil și astăzi, cînd Chitaru nu mai are legătură cu sportul rege decît ca spectator. Un episod interesant, care i-a avut drept protagoniști pe cei doi, este povestit de Mihai Popa: „Am plecat împreună cu cei de la Sport Club la Slănic, pentru pregătirea de iarnă. Într-una din zile, cînd ne făceam antrenamentele, Chitaru m-a observat și i-a trecut prin minte că poate să cîștige dacă se ia la întrecere cu mine. M-a provocat la alergare și i-am spus că accept doar dacă aleargă cu mine 20 de kilometri, cît era norma mea zilnică. A acceptat din prima, sigur fiind că va învinge. Eu i-am zis că-i dau o ladă de bere dacă mă bate și i-am pretins o sticlă de bere în caz că eu voi învinge. Am pornit în cursă, 10 kilometri dus, 10 kilometri întors. A pornit ca din tun și s-a distanțat, după vreo doi kilometri, cînd i se terminase benzina, l-am ajuns și l-am depășit la pas. Am trecut pe lîngă el ca trenul și mi-am văzut de drum în continuare. La întoarcere l-am găsit pe traseu și i-am propus să continuăm cursa de acolo, spre locul de plecare, pariul fiind valabil și în aceste condiții. A acceptat fără crîcnire, ba chiar cu bucurie, considerînd că sînt obosit. Cred că am parcurs alături vreo 50 de metri, după care s-a topit. Mi-am încheiat cursa și m-am apucat de exerciții de gimnastică. După un sfert de oră l-am văzut și pe el venind și gîfîind. Ți-a tras sufletul și apoi m-a întrebat cît cîștig, iar eu i-am spus că 800 de lei pe lună. «Eu ți-aș fi dat 100 de mii pentru ceea ce faci. Dacă am alerga și noi ca tine nu ne-ar mai sta nimeni în față. Voi munciți mult și cîștigați puțin. La noi e invers», a venit replica. El cîștiga foarte bine. Atunci, toți fotbaliștii aveau un mare respect pentru noi, atleții”.
„N-am umblat niciodată cu prostii”
Seriozitatea în pregătire l-a adus pe Mihai Popa în lumea bună a atletismului românesc. Antrenamentele erau efectuate la sînge, fără exagerare. Printre cei care l-au văzut cum se pregătește s-a numărat și Doina Melinte, campioană olimpică, mondială și europeană care a ținut să-i precizeze: „Dacă aș face antrenamente așa cum faci tu aș bate toate recordurile”. Regimul de viață riguros pus la punct, de la care nu s-a abătut niciodată, pe vremea în care făcea sport de performanță, a fost unul dintre atuurile mari ale lui Popică. Niciodată nu fost tentat, măcar, să recurgă la «întăritoare» și nici nu a făcut-o. „Îi vedeam pe alții cum se ajutau cu diferite substanțe, pentru sporirea capacității de efort și a masei musculare. Eu nu am luat hapuri. Nu am umblat niciodată cu prostii. Doar de cofeină și lecitină m-am mai apropiat însă atît. Și la hotel, în cantonamente, eu alegeam meniul, unul curat și consistent, unt cu miere de albine, fripturi în sînge și altele din cele sănătoase, dar moderat la cărnuri. Vroiam să mă însor și să fac copii sănătoși. Slavă Domnului, în privința fetelor am avut întotdeauna de unde alege. În liceu umblam cu cele mai frumoase fete. Mi-aduc aminte, printre altele, că a fost o perioadă cînd tăiam lemne în pădure, acasă. Strîngeam bani și îi trimeteam și lui frate-meu, la Brăila. Pădurarul mă proteja. Voia să mă însoare cu fata lui dar nu s-a întîmplat așa pentru că eu aveam alte gînduri”, povestește actualul profesor de sport.
Însurătoare în ziua examenului de stat
Unul dintre evenimentele principale din viața lui Mihai Popa, însurătoarea, a avut loc chiar în ziua în care a fost programat pentru susținerea examenului de stat, pe 26 iunie 1978. Bineînțeles, căsătoria fusese programată înainte de fixarea examenului. „Am vrut să amîn examenul dar nu s-a putut, cu toate insistențele și relațiile mele. Acum, cînd stau și mă gîndesc, cred că a fost mai bine așa. Am avut două mari bucurii în aceeași zi. La examen am intrat primul și am luat 10. Apoi am plecat la Starea Civilă, pe Războieni, unde mi-am legat destinul de cel al primei mele soții, Daniela, proiectantă la IRE. Anunțasem și acasă că mă însor, așa cum era și normal. Maică-mea, femeie simplă, a venit direct la facultate. Am găsit-o așteptîndu-mă să termin examenul și a început să plîngă cînd a auzit că are băiat profesor, cu 10 la «stat». Era tare bucuroasă, dar și dezorientată. În viața ei nu plecase de acasă mai mult de 20 de kilometri. Nu văzuse nici Bacăul, darămite marea. Am sărbătorit împreună, că aveam ce. După nuntă, am plecat cu nevastă-mea în luna de miere. De la Decanat mi-au dat două bilete la Costinești și le-am fructificat la maximum. Răsărise puternic soarele pe ulița mea”.
„Marea Privatizare” s-a încheiat cu fuga în Germania
Mihai Popa și-a dorit întotdeauna să nu-l prindă vremea stînd. Mișcarea i-a fost și îi este ghid în viață. Ajuns profesor titular la Școala 29, după evenimentele din decembrie 1989 a simțit o acută nevoie de schimbare. În consecință, a decis să renunțe la învățămînt și să intre în afaceri. „Voiam cu tot dinandinsul să mă privatizez așa încît am pus bazele unui mic restaurant la Slănic Moldova. M-am asociat cu unul care părea de încredere și am decis să mă îmbogățesc. Localul era curățel și cu prețuri rezonabile, dar nu prea aveam vad iar crîșmele ieșiseră precum ciupercile după ploaie. Bineînțeles că au ieșit discuții între noi, patronii, iar rezultatul a fost că am decis să renunț la această mare afacere. Nu mi-a ieșit cu restaurantul și imediat mi-a venit ideea să-mi caut norocul în altă parte. Nu prea aveam eu cine știe ce bani dar hotărîrea am luat-o imediat: Germania!. I-am spus soției, pe cele mai clar ton cu putință, că voi pleca la nemți indiferent dacă ea este sau nu de acord. Am amenințat-o chiar că divorțez dacă nu merge cu mine. A plîns două zile și apoi a acceptat”, rememorează Popa începuturile periplului în Germania.
Fără bilet de tren și cu 100 de lei în buzunar
Fuga în Germania, la începutul anilor 90, nu a fost tocmai una lipsită de peripeții. Lipsa banilor nu a pus stavilă, însă, dorinței de aventură a fostului atlet. Popa și-a luat nevasta și copilul, Paul, și s-a apucat de trecut granițele ca să ajungă acolo unde și-a propus. Nu avea să-i pară rău niciodată, deși atît el, cît și familia lui, au dormit prin păduri și liziere multe nopți, iar acela numai somn nu a fost. Trenul a fost cel care i-a dus în Germania. Prima impresie contează întotdeauna și rămîne întipărită în minte, așa cum s-a întîmplat și în cazul lui Popică: „Ajunsesem la Stuttgart. Eram trei și nu aveam nici măcar un singur bilet, și în buzunar erau doar 100 de lei. Oricum nu prea aveam ce face cu ei. L-am trimis pe feciorul meu să stea în WC pînă trece controlul. Cînd a venit, era o controloare, i-am explicat pe limba ei care-i treaba. Nu am aburit-o și asta cred că a făcut bună impresie. Am avut noroc pentru că a înțeles care este situația și că nu sîntem niște nemernici. Ne-a dat două bilete, din banii ei, pentru mine și pentru nevastă-mea. I-am zis și eu de vreo cîteve ori
Povestea aventurii din Germania a familiei Popa este una din care se poate scoate un roman, ceea ce nu este cazul într-o pagină de ziar. Cîteva dintre punctele de referență ale „excursiei” vor fi redate, în continuare, așa cum le-a povestit cel care le-a trăit.
Cu actele în chiloți
În momentele de căutare a unui loc de dormit și al altuia de muncă, Popică și ai lui băteau Germania pe jos, în apropiere de autostradă și se adăposteau noaptea în pădure. „Țineam actele în chiloți și evitam pe cît posibil întîlnirea cu oamenii de ordine. Am făcut tot felul de munci pînă am descoperit «Schperm Oill”, un soi de platou pe care erau depozitate bunurile de care se descotoroseau nemții. Eu am pus ochii pe frigidere, că erau și multe și în stare de funcționare. Cum sînt un tip descurcăreț, am intrat în legătură cu unul care avea camion și făcea frecent drumuri în țară cu acest gen de marfă. Ne-am înțeles de la început să împărțim pe din două beneficiile. Treaba lui era să le ducă și să le dea la second hand. Treaba mea era să merg la platoul unde erau abandonate frigiderele și să să le probez. Aveam tot timpul la mine aparatura necesară și o sursă de curent astfel încît nu mă înghesuia concurența. Mulți români veniți în Germania erau profilați pe alte chestii. Afacerea a început să meargă și în scurt timp am început să am și bani în buzunar. Trimeteam lunar bani și pachete în țară că doar pentru asta plecasem, să cîștig repede și apoi să mă întorc. Nu exista să nu am la mine cel puțin 1000 de mărci, bani de cheltuială. Se dusese vremea cînd mîncam urzici de pe marginea drumului. Chiar îmi aduc aminte că ne-au găzduit o dată o familie de nemți, cărora le-am solicitat să le plătim gestul prin diverse servicii. Unul dintre acestea a fost și gătitul, de care se ocupa nevastă-mea. Ei nu prea au imaginație în domeniu iar mîncărurile lor sînt, în general, nesărate, cum se spune la noi. Le-a făcut Daniela un pilaf cu urzici de au rămas cu balele curgînd”.
Divorț de la bani și căsătorie cu cea mai frumoasă femeie din lume
În cei doi ani cît a muncit în Germania, Mihai Popa a făcut cam 40 de mii de mărci. Odată ajuns la această sumă a decis să revină în țară unde urma să-și revadă și fiul pe care-l trimisese acasă mai devreme. Popa a trimis cu regularitate acasă, pe adresa rudelor soției, bani și pachete. Efectul avea să fie unul nedorit, divorțul de mama singurului său copil, iar motivul, banii și împărțirea lor. „Mamei mele i-am trimis doar 10 mărci. Le are și acum pentru că nu a știut ce-s alea, nu a interesat-o, iar acum nu mai are ce face cu bancnota pe care tot o mai păstrează. Trimeteam pachete din Germania pe adresa socrilor, dar pentru mine și familia mea. Sora nevestii și cu taică-său se certau de la pachete, pe care se credeau stăpîni. Nevasta a fost în cele din urmă de partea rudelor de sînge. După ce ne-am întors, în 1995 am început procesul de divorț și în 1996 ne-am spus definitiv «Pa!», în condiții rezonabile, fără certuri și altele de acest fel. De altfel, nu ne certam nici în timpul procesului. Partajul a mai durat încă trei ani. În cele din urmă i-am dat fostei soții 93 de milioane de lei, după care nu-mi pare rău, dar nu m-am putut abține să nu-i spun: «De la maică-ta ai venit cu fundul gol. Acum ai bani și poți să te măriți!». Îmi pare rău că s-a întîmplat așa, mai ales pentru Paul, care a rămas cu mine. Cu puțin timp înainte de pronunțarea divorțului nici nu-i mai dădea măcar să mănînce. Viperă era sora ei. I-am zis că-i proastă și asta a deranjat-o cel mai mult”, conchide Mihai Popa. Altfel, interesant este că martorii pe care soții Popa i-au avut la divorț au fot tot aceia care în urmă cu 18 ani le fuseseră alături la Starea Civilă.
Între timp, fostul campion național la 400 de metri garduri și-a refăcut viața, prin căsătoria cu Gabriela, o fostă elevă de a sa, pe care o consideră cea mai frumoasă femeie din lume. A reluat imediat după întoarcerea din Germania activitatea în învățămînt iar la Paul, fiul său care acum este student în anul al IV-lea la Marketing, ține mai mult ca la ochii din cap. (Marius AMBROZIE)
Lasă un răspuns