În condițiile unui război nimicitor, românii au îndrăznit să părăsească fronturile imperiale și să devină o forță activă și luptătoare pentru înfăptuirea marelui ideal de unitate națională. În Italia s-au aflat circa 60.000 de români în situația de prizonieri de război. În aprilie 1918, s-au desfășurat, la Roma, lucrările unui congres al reprezentanților națiunilor asuprite de statul condus de habsburgi. Atunci, reprezentanții națiunilor terorizate de monarhia austro-ungară au hotărît organizarea luptei pentru destrămarea statului anacronic austro-maghiar. Italia, țară gazdă, a decis sprijinirea acțiunilor menite să ducă la îndeplinirtrea țelului propus. Anglia, Franța, Statele Unite ale Americii au acceptat planul propus de națiunile oprimate între care se aflau și extrem de mulți români, unii dintre ei maghiarizați. România, scoasă din luptă datorită trădării rusești și neintervenției aliaților occidentali, a devenit țara care preocupa opinia publică italiană, activitatea militarilor și politicienilor peninsulari. În principalele orașe, Genova, Torino, Milano, Roma, Napoli, au fost constituite comitete „pro România”, care au prestat vehement împotriva tratamentului aplicat poporului român de către cei ce se autoconsiderau învingători. Românii, ajunși în Italia și tratați ca prizonieri, au solicitat cu vehemență scoaterea din această situație juridică, eliberarea, organizarea în detașamente de luptă, trimiterea pe front. Rezultatele activității lor au fost încununate de succes. Pînă în iunie 1918, au fost organizate sub directa dependență a Comandamentului Suprem Italian mai multe detașamente românești, care au fost echipate și trimise pe frontul din nord. Acestea au fost atașate Armatelor I-a, a- IV-a și a-VIII-a Italiene, unor detașamente engleze și franceze, alături de care au luptat, acoperindu-se de glorie, în bătăliile cu inamicul secular. Concomitent s-au întreprins acțiuni în vederea eliberării prizonierilor, care au cerut înrolarea în regimentele românești, organizarea, pregătirea, instruirea acestora în taberele de la castelele Romane și Avezzano. Reproducem cuvintele scrise de comandantul taberei românești pentru a demonstra adevărul real și trist. „Noi, călăuziți de sentimentele cele mai umanitare, de fraternitate și dragoste, am uitat că, pînă în urmă cu cîteva zile, erau apărătorii acelor tranșee, din care erau secerate atîtea vieți italiene, am căutat pe acești oameni disperați în toate părțile, i-am scos din taberele în care erau concentrați, i-am reunit și le-am demonstrat ceea ce au fost în mod real, care le-a fost patria și ce soartă îi așteaptă în viitor”. Programele zilnice, întocmite pentru desfășurarea activităților cu aceștia, conving că ofițerii și ceilalți gradați italieni și români i-au pregătit pe românii în cauză în privința învățării limbii române, istoria și geografia României, predarea unor cunoștințe de drept și comportament. Statul austro-maghiar n-a acordat nici un fel de drept românilor și din acest motiv au ajuns în Italia lipsiți de cele mai elementare cunoștințe asupra comportamentului și drepturilor omenești. Comandamentele italiene i-au informat pe soldații români că la revenirea în patrie „nu veți mai găsi acea stare de lucruri necorspunzătoare, care v-a provocat atîtea suferințe în vechea organizare socială, nu vă veți mai putea plînge de un sistem economic care de abia cu puțin depășise stadiul barbariei și era atît de departe de lumea civilizată a zilelor noastre”. În adevăr, vasele: Meran, Regina Italiei, Nippon, Cleopatra, Pelsna, Insbruk, Semiramis, Bormida, Ferdinand Palascianu, Orion, Brasilia, între 4 februarie 1919 și 2 aprilie 1920, au efectuat 31 călătorii, pe distanța Taranto- Constanța, pentru a aduce în patria unită pe cei 37.251 oameni de trupă și 717 ofițeri italieni și români, care au constituit legiunea română în Italia străbună, unde au luptat cu eroism legendar, pentru făurirea unității naționale a poporului român și a țării lor. Regele Ferdinand, referindu-se la contribuția Italiei în organizarea regimentelor românești, a considerat statul respectiv drept „instructorul și educatorul acestor soldați, care s-au distins atît de mult în luptele pentru ocuparea Budapestei”, fără să comită nici cel mai mic act de răzbunare față de persecutorii anteriori. (prof. dr. Dumitru Zaharia)
Lasă un răspuns