• Possesivo despre așezările și locuitorii Transilvaniei
Antonio Possesivo, născut la Mantua în anul 1534 și decedat la Ferrara, în februarie 1612, a fost unul dintre călugării iezuiți de mare cultură. Acesta a fost trimisul Sfîntului Scaun în misiuni diplomatice și ecleziastice în Austria, Polonia, Rusia și Transilvania. Ajuns în patria românilor, Transilvania, acesta a călătorit prin satele și așezările urbane ale străvechiului pămînt românesc. El a cunoscut direct Clujul, Oradea, Satu Mare, Sibiul, Brașovul, precum și zona de la curbura Carpaților, pe care a numit-o „o parte a vechii Dacii”: „Scitulia, angolo estremo della Dacia, la quale hora si chiama Transilvania” („Scitulia, colțul extrem al vechii Dacii, care astăzi se numește Transilvania”).
În lucrarea sa „La Transilvania” a precizat că aceasta forma un stat de sine stătător și cuprindea „cea mai mare parte a regatului Dacia, unde conducătorii dacilor își aveau reședința”. Transilvania se învecina la răsărit cu Moldova, la sud cu Țara Românească, la apus cu „Ungaria sau Panonia”. Cursul Tisei despărțea cele două state. La nord era Polonia. Inscripțiile latine găsite și descifrate de el pe teritoriul Transilvaniei și al Ungariei l-au convins asupra spațiului geografic de formare a poporului român, de continuitate a acestuia pe pămîntul strămoșesc, deși astăzi este ocupat de statele Croația, Slovenia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România, parțial de Ucraina.
Formarea neamului românesc și a limbii vorbite de acesta au început după înfrîngerea rezistenței dacilor din Iblyria, Dardania și Panonia de către armatele victorioase romane, trimise în aceste părți de către Octavian Augustus. Faptele militare au avut urmări politice, economice, sociale, etnice și lingvistice, deoarece stăpînirea romană a fost extinsă pînă la ceea ce Octavian însuși a numit „ripam Danubii” (malul Dunării”). Traian și urmașii săi au desăvîrșit opera începută de Augustus prin cele două războaie victorioase contra dacilor. Descoperirile arheologice și inscripțiile aflate pe pămîntul Transilvaniei au fost izvoare istorice principale, ca și operele istoricilor romani, care l-au convins pe cărturarul iezuit asupra romanizării zonei și vorbirii limbii latine pe întregul spațiu arătat de noi mai sus. Vestigiile studiate la finele secolului al XVI-lea, limba vorbită de români, o latină coruptă, asemănătoare cu italiana, au fost fenomene extrem de convingătoare pentru un om cu mintea sclipitoare a lui Possesivo. Urmele așezărilor urbane Cluj, Ulpia Traiana și ale celorlalte n-au permis dubii pentru acest călugări iezuit, deoarece i-au oferit prilejul să se convingă asupra cultului zeităților Jupiter și Junona pe spațiile geografice populate de daco-traco-romani, elementele etnice de bază ale constituirii neamului românesc.
Răspîndirea creștinismului, proces condus de pontiful Romei, a fost realizat prin propaganda misionară și forța armelor. Carol cel Mare, împăratul francilor, încoronat de papa Leon al III-lea, a distrus triburile avare și ar fi impus supraviețuitorilor noua credință. După așezarea triburilor maghiare în Panonia, misionarii catolici, îndrumați și conduși de arhiepiscopul Adalbert de Praga, i-au convertit la noua credință în timpul conducerii lui „Geysa” și al lui Ștefan I, regele Ungariei.
Violența, crima și neadevărul ridicate la rangul de politică pontificală religioasă au constituit factorii esențiali care au dus la salvarea acelor resturi de triburi maghiare, alungate și înfrînte mereu de pecenegi, pînă la statornicirea temporară pe teritoriul dintre Nistru și Prut, Marea Neagră și o zonă redusă din teritoriul românesc, unde au suferit groaznica distrugere survenită din partea bulgarilor și a pecenegilor, ajutați de românii autohtoni.
Trecerea la religia creștină, proces condus de Sfîntul Scaun, a dus la formarea unui pretins regat apostolic extrem de agresiv, căruia i-au căzut victimă românii din Panonia, Banat, Țara Crișurilor, Maramureș și Transilvania. Luptele au fost crîncene și de lungă durată, deoarece Sfîntul Scaun a finanțat recrutarea, înarmarea, pregătirea și susținerea luptei pentru cotropirea românilor ortodocși, uciderea în modul cel mai crunt a conducătorilor acestora. Pentru a crea impresia unui război dus în scopul triumfului „adevăratei credințe creștine”, au fost inventate ulterior o scrisoare a papei Silvestru al II-lea adresată regelui Ștefan I și o pretinsă coroană trimisă de acesta pentru a fi pusă pe capul primului rege al maghiarilor. Cercetările ulterioare au stabilit că această coroană are două părți: una „grecească”, confecționată după patru decenii de la moartea pretinsului încoronat; iar așa-numita parte „latină” a fost confecționată în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Rezultă clar că, în fapt, nu a existat breva papală adresată regelui Ungariei, Ștefan I, și nici coroana pretins expediată de pontiful Romei. Situația confirmă ideea avansată de acei cercetători maghiari care au exprimat marele adevăr: „Istoria Ungariei este istoria unei minciuni îngrozitoare”. Expresia a fost scrisă de S. Fenyes într-o lucrare publicată la Paris. (prof. dr. Dumitru Zaharia)
Lasă un răspuns