• Toponimia și hidronimia românească în „Țara Secuilor”
Geografii, istoricii, etnografii și statisticienii care au studiat pe teritoriul populat masiv de români pînă către mijlocul secolului al XVIII-lea, cînd au fost colonizați secuii – au constatat existența unei
populații nediferențiată sub raport etnic deoarece era recrutată din rîndurile diferiților locuitori panonici pentru apărarea castelelor și tîrgurilor nobiliare sau regale constituite de către cei care jefuiau populațiile europene apropiate și îndepărtate. Oamenii, îmbogățiți pe această cale, au avut posibilitatea realizării unor astfel de locuințe. Documentele regalității maghiare i-au arătat pe acești luptători ca pe apărători ai construcțiilor nobiliare și regale, ca și ai frontierelor statului regalo-papal.
La începutul secolului al XVIII-lea, același stat a simțit necesitatea recrutării și colonizării unor astfel de oameni și la granița răsăriteană a statului respectiv, pentru a se putea asigura de pacificarea româ-nilor de curînd cotropiți și a face față atacurilor cumane și tătărăști din părțile răsăritene. Un document regal, întocmit în anjul 1256, referitor la zona răsăriteană a Transilvaniei, arată „dijmele datorate de secuii și românii zonei bisericii din Strigoniu de la ambele populații («ex parte Siculorum et Valachorum»)”. Aceleași documente, ca și vestigiile arheologice confirmă numărul mic al înnobilaților secui, oameni cărora li s-au dat în stăpînire pămînturile situate pe văile principalelor rîuri, dar ale căror hidronime n-au suferit modificări esențiale față de cele date de românii milenari în zonă (Mureș, Olt, Târnave, Cerna, Putna, Bistricioara).
Românii deposedați de pămînturile lor strămoșești de către „nobilii secui” au fost constrînși să populeze zonele muntoase și deluroase. Inainte de a fi deznaționalizată de către nobilimea nou formată, cu ajutorul preoților și călugărilor catolici, a atribuit denumirea noilor așezări și locuri întemeiate și folosite pentru procurarea celor necesare traiului. Așa se explică prezența toponimiei românești, extrem de răspîndite în ceea ce a fost numit în mod abuziv și exagerat „Țara Secuilor, Terra Siculorum”. Analiza expresiei convinge cu ușurință că aceasta poartă amprenta dată de români. Cuvîntul „țară” este românesc, provenit din limba latină „terra”.Denumirea generală poartă amprenta culturii și limbii romanilor, moștenite de urmașii daco-romanilor întemeietori ai cetăților Covasna, vestigiu dacic, și Angustia – moștenire romană, situată în apropiere de defileul Oituzului, care a fost principalul drum de legătură dintre Moldova și Transilvania, ca și Drumul romanilor, care se află pe Valea Uzului.
Dealurile și munții au, și ele, toponimele specifice românești. Masivul Harghitei demonstrează cu prisosință situația arătată, deoarece se întîlnesc frecvent denumirile autohtone: Archita, Călușa, Cioara, Putna, Buciu, Saca, Piatra, Ciucașu, Gema, Bogdan, Găinușa. Toate acestea se află în zona centrală a ceea ce istoricii și geografii, profanatori ai adevărului, au numit și continuă să considere „Țara Secuilor”. În această parte, populația românească a fost mai întîi secuizată, iar după aceea nobilii au supus-o pe aceasta maghiarizării brutale. Toponimele au rămas în forma dată de români și demonstrează existența și perpetuarea lor pe teritoriul respectiv.
În zona Munților Bodocului, în jurul cărora populația românească a fost supusă acelorași politici de deznaționalizare, se păstrează toponimia și onomastica românească sub formele următoare: Ciomagu, Titelu, Moara Mare, Vârful Bordici, Gogan, Vârtej și multe altele. In Carpații Orientali dăinuie încă toponimele și hidronimele: Valea Feher, Nijiko, Alba Mică, Pârăul Săncel, Găini, Desag, Bogata, Bâscu, Ion, Roman, Dunga, Galata, Gemeni, Gehan, Letea Mare, Sec, Băbeni, Rața și altele.
Una dintre cele mai puternice dovezi ale continuității românești pe această parte a pămîntului strămoșesc o constituie faptul că nu există așezare urbană și rurală ai căror locuitori să fie numai secui și maghiari. Populația tuturor localităților este de etnie româno-secuiască, maghiarizată după revoluția dictatorului Kosuthh, care a deschis epoca maghiarizării în masă a românilor din Ungaria și Transilvania prin strigătul înspăimîntător pentru șovinii maghiari: „Să cotropim toate națiunile, căci altfel noi, maghiarii, o să pierim!”, iar după săvrșirea groaznicelor crime împotriva românilor, croaților și a sârbilor, precum și după marea trădare a conaționalilor săi, de la Șiria și Timișoara, a fugit, împreună cu un grup de colaboratori, pentru a scăpa de tragerea la răspundere de către cei care au suportat consecințele politicii sale și ale urii împotriva națiunilor vecine. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns