Cei cinci, sau cei șase ani de-acasă?
O fundătură din orașul R. purta, cu 50 de ani în urmă, numele de „Spiru Haret”. Elev fiind, credeam că Spiru Haret (1851-1912) va fi fost un pandur de-al lui Tudor Vladimirescu sau, poate, vreun ispravnic de pe vremea lui Ștefan cel Mare care s-a remarcat făcînd vreo mare ispravă în apărarea Sucevei de hoardele turcești conduse de Mahomed al II-lea în 1476. Ulterior, am aflat că personajul n-a fost luptător, nici prin codri, nici printre creneluri, ci un combatant dîrz pe tărîmul mult mai dificil al plămădirii și educării noilor generații.
Spre deplina informare a publicului călător cu autobuzele de la Gară pînă aiurea și retur, precizez că el s-a născut la Iași, că a fost primul matematician român ce a luat doctoratul la Paris în 1878, cu teza „Asupra invariabilității axelor mari ale orbitelor planetare” și că a adus contribuții originale în „Mecanica cerească”. A fost de trei ori ministru al „Instrucțiunii” (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), organizînd pe temelii moderne învățămîntul de toate gradele, atît la orașe, cît și la sate, „înțepenindu-le” așa de bine, încît acestea au rămas nezdruncinate timp de decenii. Școala mergea cu pași mărunți, tacticoși, dar siguri, pornind de la bețișoare, bastonașe și abac, pînă la teorema lui Ceva (1647 – 1734), binomul lui Newton (1642 – 1727) și „Calculul diferențial și integral”, fără sughițuri, gogîlțuri și sincope pe parcursul ei, adică treptat, de la simplu la complex.
Acum vreo 25 de ani întîmplarea m-a dus pe strada „George Enescu”, o uliță nedemolată din Bacău, situată în spatele unui șir de blocuri cu cîteva etaje, pe care funcționa netulburată o fîntînă cu o roată. Genialul muzician ar fi fost încîntat de asocierea uliței cu numele său, fiindcă i-ar fi evocat peisajul bucolic de la Tescani, însă e mai bine că ne-a părăsit în 1955, căci n-ar fi supraviețuit afrontului creat de prăpastia căscată între dimensiunea lui și a ulicioarei prin această nefericită alăturare.
Admirația mea față de acei edili boccii și nași de botez care au dovedit un adînc „respect” pentru acești doi înaintași de marcă ai nației (nu știu cîte cazuri asemena vor mai fi fiind în toată țara!) o pot exprima scurt, prin cuvîntul „halal!”.
Nici cercetătorii de la NASA nu au supus cobaii unor experimente asemănătoare halului în care e torturată școala noastră în prezent, începînd cu purtătorii de caș la gură și terminînd cu cei cu mustăți pe deasupra ei. Malaxorul în care e amețit învățămîntul se rotește în regim accelerat, iar forța motrice e întreținută de unii ce nu au nici răgaz, nici somn. Ultima glumă de proastă factură tehnică este aceea care sugerează ca intarea în clasa I-a să se facă de la vîrsta de 5 sau 6 anișori, eludînd cu nesimțire cunoscuta și împămîntenita sintagmă a „celor 7 ani de-acasă”.
Echipați de mici precum pușcașii marini americani de pe port-avioane, vor păși crăcănați și cocîrjați în viață, ca semn că oasele neîntărirte n-au fost în stare să reziste nu capului prea mare, ci greutății din spinare. Țîncilor cuprinși de somnolența matinală și cărînd în cîrcă accesoriile didactice, asemenea bagajelor cărătorilor alpini, le-ar trebui însușiri de cercetași ca să dibuiască școala pe-ntuneric și ca să ocolească numeroasele „crevase” din asfalt. Împuindu-le tărtăcuțele cu fel de fel de bazaconii la vîrsta la care manevrează, încă, păpuși, jucării și mașini mici cu baterii, în loc să iasă filozofi vor ajunge… damblagii.
În definitiv, cei 7 ani dinaintea școlii sînt singurii din viață cînd copiii se simt liberi și protejați, fiindcă se sprijină pe alții, urmînd ca apoi să se bazeze pe propriile lor picioare pînă la adînci bătrîneți. Dacă li-i răpim și pe aceștia, ce mare brînză am făcut și cui folosește acest artificiu iresponsabil, presupunînd că nu jucăm, totuși, într-un film serial absurd cu neisprăviți?
E adevărat că marele gînditor cu barbișon, V.I. Lenin, a zis cîndva, la o vodcă, „Învățați, învățați, învățați!”, însă el a spus-o pentru copiii mujicilor lui, dar nici ei nu ieșeau din izbă ca să meargă la școală înotînd prin nămeți și cu biberoanele pe sub nas. Pentru că Lenin n-a precizat la care etape ale vieții se referă triplul său îndemn, șefii supremi ai școlii de la noi îi dau acestuia o interpretare „filozofico-nondialectică”, ba chiar neghioabă, crezînd că se aplică pînă și sugarilor ce ies pe porțile maternităților. Norocul rezidă în aceea că l-a rostit doar de trei ori, fiindcă dacă nu se oprea la timp, atunci chiar și băbuțele și cu bătrîneii ar fi fost obligați să mai meargă la școală cu ghiozdanele pe cocoașe, ținîndu-se de mînuțe, doi cîte doi, călcînd poticniți și cu grijă și avînd, ca ariergardă, haitele de mîțe și de căței cu care-și împart traiul sărac pășind agale cu codițele ridicate, mîndri de stăpînii lor.
Trecerea impetuoasă a învățămîntului de la stadiul de degringoladă la cel superior, de „bulibășeală”, ar putea fi oprită pornindu-se de la ipoteza că am mers „tot înainte, tovarăși!” și că, de la Lenin încoace, școala noastră a ajuns, deja, un domeniu mai sofisticat decît cel de lansare a sateliților geostaționari, ceea ce face ca lozinca lui să nu mai poată fi pusă în practică cuvînt cu cuvînt. De aceea, ar fi benefic pentrui cei mici ca să radem primul termen din mobilizatoarea lui triadă (pentru eliminarea dubiilor) și să-i socotim arhisuficienți pe ultimii doi pentru studiul de la 7 ani, pînă la doctorate, masterate și alte aiureli, încă neinventate, căci pînă la pensie, bieții de ei, mai au o…eternitate! (Citat din „Sfaturile dascălului Pumnu Aron pentru cei cu capetele din beton”)
Extras de Philip(s) Bituminoiu, de la Școala ANormală „Marius Chicoș Rostogan”.
Lasă un răspuns