Destinul înseamnă ce am trăit; cît am trăit pînă într-un moment dat. Ca meseriaș în domeniul Sănătății, trecut prin erori, deziluzii și destule bucurii ale reușitei, mă întreb și acum dacă am făcut cea mai potrivită alegere.
Știe cineva care e cea mai potrivită alegere? Cine știe ce eram dacă nu aș fi fost ceea ce sînt în momentul de față? Vorba lui Esenin: „Tot ce scoate viața la iveală/e predestinat de timpuriu./ De n-aș fi ce sînt, de bună seamă/ Că pungaș și hoț era să fiu!”.
Eu consider că fiecare om este bun la ceva, poate executa ceva foarte bine, dar… și aici este un „dar” cu „D” mare. Nu toți nimeresc în viață pe făgașul favorabil care să-i conducă spre profesiunea în care ar putea obține maximum de eficiență dorită. Viața este un labirint cu numeroase uși deschise și închise.Trebuie să fii extrem de norocos să nimerești întotdeauna și la timpul necesar în fața ușii deschise. Cei ce și-au nimerit profesia, sau mai bine zis nu și-au greșit meseria, se cunosc. După ce? După pasiunea implicării lor. Ei suferă și se bucură de reușita sau neizbutirea zilnică. „Dacă nu ne mai arde conștiința misiunii nu ne vom merita nici viața și nici moartea” – zice Emil Cioran. Și încă: „Nu am înțeles niciodată cum pot fi oamenii indiferenți în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuie, inimi care nu ard, simțuri care nu vibrează, lacrimi care nu plîng”.
Nu știu dacă mi-am ales bine profesia. Dar știu cu siguranță că ea mi-a pricinuit destul de multă suferință. Da, suferință! Grijile zilnice. Faptul că ești martor la atîta durere te modifică psihologic. Cel mai dureros este sentimentul că asistăm la indiferența celor ce ar trebui să fie roși de neliniști. Retribuiți „după buget” pentru asta. Asistăm la nepăsarea celor ce pot să aibă orice doresc și care au înecat speranțele noastre cu promisiuni mincinoase. Restructurate cu același efect deplorabil, lamentabil. Nu pretind că spun un lucru nou. Insă pretind hotărît: nu este suficient să fii bun. Trebuie să fii bun la ceva! Las la aprecierea pacienților (judecătorii mei cei mai autorizați și… severi) să decidă dacă am făcuit o alegere bună în ce privește această profesie pe cît de frumoassă, necesară, pe atît de ingrată. Confirmat, sau contrazis de confrații (la opinie), nu incriminez. Nu pledez. Nu idealizez.
Un spiriduș „veghetor” mă îmboldește: în toată vremea, vremurile, mentalitățile conceptuale ne stimulează sau ne trag înapoi. Cum ne eliberăm de virușii acestei iradieri? Retorismul nu poate fi evitat. Referirea vizează relația pacient-medic și modificarea continuă a acestei relații odată cu dezvoltarea, stagnarea sau regresul social-economic. Medicina empirică se mai practică și astăzi, nu numai la sate, ci chiar și la oraș. De cîte ori medicii (inclusiv cei din Onești) s-au ocupat în ultimă instanță de bolnavi grav tratați „după ureche” de indivizi dubioși? Este surprinzător cum acești pacienți ascultă sfaturile unor analfabeți și farseuri ale căror „indicații” nu numai că nu sînt binefăcătoare, dar pot fi chiar periculoase! (dr. Ioan Hălmaciu, medic primar chirurg – Onești)
Lasă un răspuns