Pomenirea Sfîntului Andrei Ierusalimiteanul (sec.VIII)
Sfîntul Andrei Ierusalimiteaul a trăit în cetatea Damascului. A fost luat de mic copil, de Teodor, patriarhul Ierusalimului, care l-a făcut diacon și discipol al său. La Sinodul al VI-lea de la Constantinopol, Sfîntul Andrei a fost trimis, de patriarhul său, cu mărturisirea de credință a Bisericii Ierusalimului. Pentru mintea și bunătatea ce avea, Andrei a fost pus purtător de grijă pentru hrana săracilor Bisericii, iar, peste puțină vreme, a primit și harul arhieriei, fiind ales episcop al Cretei.
El a alcătuit și cărți pline de înțelepciune în care s-a arătat cuvîntător iscusit și insuflat de Dumnezeu. Pe lîngă celelalte scrieri, Sfîntul Andrei a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă, care se citește în săptămîna a cincea, din Postul mare, și care aduce nu numai pocăință, dar și multă învățătură. Ca arhiereu, a înnoit bisericile lui Dumnezeu și a zidit, din temelie, în cinstea Preacuratei, biserica preafrumoasă a Vlahernei. Sfîntul Andrei și-a păstorit credincioșii cu frica lui Dumnezeu, păzind poporul de învățăturile greșite ale ereticilor și fiind tuturor pildă vie de muncă, de curată și de bună păstorire. Dar, Sfîntul nu a avut o viață prea lungă. Mergînd, odată, în insula Mitilene, și-a primit sfîrșitul vieții sale, în plină putere, lăsînd multe scrieri Bisericii lui Dumnezeu.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfintei Elisabeta din Portugalia
Sfînta Elisabeta s-a născut în anul 1271 ca fiică a regelui Petru al II-lea al Aragonului (Spania). Tatăl său a încredințat creșterea micuței copile bunicului ei Iacob I. La vîrsta de 12 ani a fost cerută în căsătorie de către trei principi. Părinții l-au ales pe cel mai apropiat, pe Dionisie, moștenitorul tronului Portugaliei. În primii ani, acesta s-a dovedit un soț iubitor și demn. Din dragostea lor s-au născut doi copii: Constanța, care va deveni regina Castiliei, și Alfons, urmașul tatălui la tronul regal. Mai apoi, Dionisie a alunecat într-o viață dezordonată, provocînd multă durere și umilință prin aventurile sale extraconjugale. Elisabeta nu s-a lăsat copleșită de disperare, ci s-a întărit prin credință și rugăciune. Astfel, după multe greutăți, bunătatea, mărinimia, răbdarea Elisabetei l-au transformat pe Dionisie într-un soț credincios. După moartea soțului, a îmbrăcat haina călugărițelor clarise. S-a retras, a dăruit coroana regală sanctuarului din Compostella, și a împărțit săracilor mare parte din bunurile sale. S-a mulțumit cu ceea ce-i era necesar pentru a duce o viață de pelerin al păcii. S-a stins din viață în timpul unei călătorii, murmurînd „Maria, maica harului dumnezeiesc”. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns