Pătimirea Sfinților Mucenici Chiric și Iulita
Sfînta Iulita era orginară din cetatea Iconiei, țara Licaoniei. Murindu-i soțul, a rămas singură, avînd și un singur copil, Chiric, în vîrstă de trei ani. Începînd prigoana contra creștinilor, sfînta a plecat împreună cu copilul și două slugi, în altă cetate. A ajuns în Seleucia, însă a aflat și acolo aceeași atitudine față de creștini. Atunci, s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, dar, a întîlnit aceași situație. Fiind pîrîtă că este creștină, Sfînta Iulita, împreună cu fiul său, Chiric, au fost prinși, din porunca dregătorului roman Alexandru. Acesta, mîniindu-se că fericita nu vrea să se închine idolilor, i-a luat copilul, și a dat ordin să fie bătută fără cruțare. În acest timp, dregătorul, văzînd frumusețea pruncului, a încercat să-l mîngîie, dar Chiric s-a apărat zgîriindu-l cu unghiile. Înfuriat, dregătorul l-a aruncat pe copil și l-a izbit cu piciorul în coaste, trîntindu-l jos de pe scaunul său cel înalt. Pruncul, căzînd de pe treptele de piatră și izbindu-se cu capul de colțurile ascuțite ale scărilor, și-a dat sufletul său fără prihană în mîinile lui Dumnezeu. Mama lui, văzînd cele întîmplate s-a întărit și mai tare în credință, mulțumindu-i lui Dumnezeu că l-a învrednicit pe fiul său ca să pătimească mucenicește. Însă dregătorul a dat ordin ca Sfînta să fie tăiată cu sabia. Trupul ei și al fiului său au fost aruncate afară din cetate, însă au fost îngropate de cele două slugi. Una dintre acestea a supraviețuit pînă în timpul lui Constantin cel Mare, cînd, datorită libertății oferite creștinismului, a putut arăta credincioșilor locul unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, pe care le-au aflat întregi, pline de bună mireasmă și dînd tămăduiri.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfîntului Bonaventura
Sfîntul Bonaventura s-a născut în anul 1218 la Bagnoregio. A fost atras de Ordinul întemeiat de Sfîntul Francisc deoarece a constatat o admirabilă asemănare între începuturile Bisericii și franciscani. Înzestrat cu mult bun-simț, practic și teoretic în același timp, Bonaventura a știut să alcătuiască în trunghiul franciscan mugurii generațiilor tinere, cu noile cerințe sporite în ceea ce privește cultura. Celor care se temeau că știința va distruge simplitatea regulei franciscane, Bonaventura le-a dovedit prin argumente teoretice și mai ales prin propria-i viață, că adevărata știință purifică și îmbogățește trăirea spirituală. Bonaventura a fost, împreună cu Toma de Aquino, elev al marelui învățat Alexandru Hales la universitatea din Paris. Fiind numit cardinal, a trebuit să accepte consacrarea episcopală, deși, din umilință, refuzase această cinste de mai multe ori. Se spune că cei care i-au adus numirea de cardinal l-au găsit în grădina mănăstirii spălînd blidele de la bucătărie sub un copac. Papa Grigorie al X-lea i-a dat misiunea să pregătească conciliul de la Lyon, din 1274. A murit la scurt timp după începere acestui conciliul. La baza doctrinei teologice propuse de fratele Bonaventura în cuvintele faptele și scrierile sale, se află iubirea sau caritatea. „Nu este suficienă citirea fără participarea inimii; nu ajunge speculația fără evlavie; nu este destulă cercetare dacă nu este însuflețită de bucuria de a descoperi; nu ajunge contemplarea rece a lucrurilor dacă nu ne înflăcărează inima; nu ajunge pricerea fără evlavie; știința fără dragoste; inteligența fără umilință; munca fără har”. Toate acestea sînt cuvintele Sfîntului Bonaventura. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns