Pomenirea Sfinților Maximilian, Exacustodian, Iambilic, Martinian, Dionisie, Ioan și Constantin
Acești Sfinți au trăit pe vremea prigoanei împăratului Decius și erau fiii dregătorului cetății Efes. Toți credeau în Hristos și au mărturisit cu îndrăzneală credința lor creștină. Împăratul păgîn a dat poruncă să fie prinși și aduși, în lanțuri, înaintea lui. El a început să-i silească, cu amenințări și făgăduințe, să se lepede de credința creștină și să se întoarcă la închinarea idolilor păgîni. Dar tinerii l-au înfruntat cu bărbăție pe Decius. Le-a dat drumul și le-a cerut să se răzgîndească. Tinerii au folosit libertatea lor, mergînd la casa părintească, de unde au luat aur și argint, pentru hrana lor. Apoi au ieșit din cetate și s-au ascuns în peștera de pe muntele Ohlon. Acolo au stat pînă cînd împăratul a aflat și a trimis slujitori să zidească gura peșterii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cei șapte tineri au adormit. După aproape două sute de ani, un om care căuta piatră a deschis peștera și i-a găsit pe cei șapte tineri vii. Ei l-au trimis pe cel mai tînăr, Iambilic, în cetate, să cumpere cele de trebuință. Efesenii au rămas uimiți, văzînd pe ulițe un tînăr îmbrăcat în haine care se purtaseră în altă vreme și care cumpăra hrană cu niște bani de aur, cu chipul împăratului Decius. Și tînărul a rămas uimit cînd a văzut semnul Sfintei Cruci pus pe zidurile bisericii. La peșteră a venit episcopul și dregătorul cel mare din Efes. Ei au găsit în gura peșterii un sicriaș de aramă, cu două tăblițe de plumb, pe care era scrisă chinuirea Sfinților. Apoi, intrînd în peșteră, i-au găsit pe Sfinți, treziți ca dintr-un somn, ca și cînd n-ar fi dormit decît o noapte.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfîntului Ioan Maria Vianney
Sfîntul Ioan Maria Vianney s-a născut la Dardilly, aproape de Lyon, în anul 1786, dintr-o familie de agricultori. La 17 ani și-a exprimat dorința de a deveni preot, dar a trebuit să aștepte doi ani, pînă ce tatăl i-a dat permisiunea. În 1809, a fost chemat la recrutare, dar el, nehotărît și dezorientat, a procedat în așa fel încît a fost declarat dezertor și dat în urmărire. Un an a stat ascuns la o familie din Noes, pînă cînd s-a dat o amnistie și, astfel, a părăsit fără frică ascunzișul și a intrat la Seminarul unic de la Verrieres. În anul 1815, a fost sfințit preot, la 29 de ani, dar nu i s-a dat dreptul de a spovedi, considerîndu-l inapt să aprecieze situația conștiințelor penitențelor. După o ucenicie de trei ani pe lîngă un preot paroh, a fost trimis la Ars, un mic sat, mai întîi ca vicar capelan și apoi ca paroh. Singurele locuri de întîlnire și distracție ale sătenilor erau patru cîrciumi cu terase de dans. Încă din primele zile, tînărul paroh a început să tune din amvon împotriva lor, cu o severitate ce ar fi putut să îndepărteze de el sufletele sătenilor. Dar s-a întîmplat contrariul. După zece ani, Ars era complet transformat: cîrciumele erau goale, biserica era plină, deoarece severitatea parohului nu era niciodată lipsită de o incontestabilă bunătate și ingeniozitate. Timp de 42 de ani a dus o existență stranie și sfîntă. Se scula dimineața, își făcea rugăciunile, celebra sfînta liturghie, spovedea, preda învățătura creștină, spovedea iarăși pînă noaptea tîrziu. A înființat și a organizat la Ars o mică școală și un orfelinat. Cea mai mare parte din viața lui și-a petrecut-o ascultînd spovezile miilor de credincioși. La 73 de ani, pe 4 august 1859, și-a încheiat viața pămîntească. În 1925, papa Pius al IX-lea l-a ridicat la cinstea sfintelor altare și l-a proclamat „patron al clerului”. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns