Pomenirea Sfîntului Prooroc Zaharia
Sfîntul Prooroc Zaharia era preot și a trăit în perioada vechi -testamentară. El a slujit la Templul din Ierusalim, în timpul împăratului Cezar Augustus. Împreună cu soția sa, Elisabeta, erau recunoscuți ca „drepți înaintea lui Dumnezeu, umblînd fără prihană în toate poruncile și rînduielile Domnului”. Însă n-aveau copii, pentru că „Elisabeta era stearpă și amîndoi erau înaintați în vîrstă”. Intrînd într-o zi în templu, Zaharia l-a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stînd de-a dreapta altarului, vestindu-i că Elisabeta va naște un fiu la bătrînețe, pe Ioan Înaintemergătorul lui Iisus Hristos, proorocire care s-a și adeverit. După nașterea lui Ioan, în luna a șasea, s-a auzit că Irod, împăratul iudeilor, vrea să-i ucidă pe toți pruncii din Bethleem și din împrejurimi, pentru a-L ucide pe Domnul Iisus Hristos. O veche tradiție spune că, de teamă, Elisabeta s-a ascuns cu copilul într-o peșteră de cealaltă parte a Iordanului. Ostașii nu au găsit pruncul, așa că Irod le-a poruncit ostașilor ca, în locul copilului, să-l junghie pe Zaharia. L-au junghiat pe bătrînul preot „între Templu și altar”, stropind, cu sîngele său, altarul Domnului. Zaharia a murit, iar copilul a crescut și s-a întărit în Duhul Sfînt. El a rămas în pustie pînă cînd a venit momentul să iasă în fața poporului lui Israel, căruia i-a vestit venirea lui Mesia.
Sinaxar romano-catolic
Pomenirea Sfîntului Laurențiu Iustiniani
Laurențiu s-a născut în anul 1381, ca fiu al unei familii nobile din Veneția. Quirinia, mama lui, a rămas văduvă la 25 de ani, urmînd să se îngrijească de creșterea a cinci copii și administrarea unei case mari, cu mulți servitori. Într-o zi, Laurențiu, copilul ei drag, a părăsit castelul și s-a refugiat în mănăstire. Fiul nobilei familii Iustiniani, îmbrăcat în smerita rasă de călugăr, mergea din poartă în poartă cerșind mila creștinilor. Mama, de altfel femeie evlavioasă, suferea mult la gîndul că oamenii l-ar putea recunoaște pe fiul său sub hainele umilului călugăr și trimitea servitori să-i umple cu pîine desaga, așa încît să se întoarcă mai repede la mănăstire. Cînd Laurențiu a înțeles motivul acestei mărinimii, nu a mai primit de la servitori decît două pîini. Mai tîrizu, după ce a fost ales superior al Ordinului său și apoi Episcop de Veneția, nu și-a schimbat felul de viață. Deoarece toată viața și-a impus renunțări și pocăințe aspre, la bătrînețe, cei din jur au vrut să-i înlocuiască salteaua de paie cu una de puf, dar el le-a spus: „Hristos a murit pe cruce și eu să mor pe o saltea de puf?”. A murit în anul 1455 și a cerut să fie înmormîntat în vechiul cimitir al mănăstirii. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns