Spovedania lui Eugen Simion

Criticul literar Eugen Simion, membru al Academiei Române, a primit saptamina trecuta din partea Universitatii „Vasile Alecsandri” din Bacau titlul de Doctor Honoris Causa. Academicianul in virsta de 78 de ani a tinut cu aceasta ocazie un discurs confesiune cu valoare de istorie literara, o „spovedanie” dupa cum singur a numit-o, la care au fost martori profesori universitari, studenti, autoritati locale si inalti reprezentanti ai Bisericii Catolice Române. Reputatul critic literar a vorbit despre oamenii care i-au influentat destinul, marii sai prieteni dar si despre directiile din critica sa. Eugen Simion si-a afirmat de asemenea dezacordul fata de cei care contesta valoarea unor scriitori precum Mihai Eminescu sau Mihail Sadoveanu.

„Vianu a fost modelul meu moral, Calinescu, modelul meu intelectual”

„Gestul de astazi imi cade bine, intr-un anumit sens, toti cautam un semn de simpatie in societatea in care traim. Oamenii de litere, artistii cauta succesul ca sa capete o certitudine, pentru ca avem un puternic sentiment al vulnerabilitatii, spaima de a rata ne urmareste, de aceea orice semn de pretuire ne place, il asteptam, nu pentru a promova social, ci pentru a ne intari cugetul sau, cum se zice in popor, pentru a ne da curaj sa continuam. Uneori mici semne de simpatie conteaza enorm in biografia noastra”, si-a inceput academicianul român spovedania, continuind cu exemple de „mici semne de simpatie” care i-au marcat de fapt destinul profesional. Faptul de a fi nominalizat, in 1968, de fostul sau profesor Alexandru Rosetti, intr-un interviu oferit revistei „România literara”, printre studentii despre care credea ca vor realiza ceva in viata, a fost, a marturisit academicianul, un semn de simpatie care l-a urmarit si care i-a creat mai mare bucurie chiar decit acceptarea sa, mult mai tirziu, ca membru al Academiei de Stiinte Politice si Morale din Franta. Cuvintele lui Rosetti au fost salvatoarea pentru tinarul care ratase, pentru citiva ani, cariera universitara din bunatate. „Am facut un mic gest nesabuit la sfirsitul studiilor mele, am acceptat sa fiu martor in procesul unui profesor de-al meu de italiana, profesorul D. D. Panaitescu, care era fiul lui Perpessicius, si pentru asta am ratat posibilitatea de a fi oprit asistent preparator la facultate. Am ratat acest lucru si n-am reusit sa fiu decit cinci ani de zile somer. Dar nu ma pling, a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea”. Al doilea semn pe care destinul i l-a trimis intr-un moment dificil, a povestit academicianul român, a venit de la profesorul sau Tudor Vianu, care l-a ambitionat, descurajindu-l intentionat, sa devina critic literar. „Era un om de o frumoasa moralitate. Tudor Vianu a fost pentru noi, pentru generatia mea, din care au facut parte Nichita Stanescu, Matei Calinescu si atitia altii, a fost un om extraordinar. Pentru mine a avut un rol esential. Marele Vianu a fost modelul meu moral, Calinescu era modelul meu intelectual”. Un alt gest care i-a marcat viata a venit, a mai spus Eugen Simion, din partea lui Perpessicius care l-a invitat sa lucreze alaturi de el. A cunoscut atunci pentru prima data manuscrisele lui Eminescu, o intilnire care l-a urmarit toata viata, pentru ca in final sa fie coordonatorul proiectului de tiparire a acestor manuscrise in facsimil. Eugen Simion a dezvaluit ca primul critic literar pe care l-a citit, la recomandarea profesorului sau de limba si literatura româna, Gheorghe Milica, a fost Garabet Ibraileanu, care i s-a parut „fascinant”. Aceeasi impresie i-au facut cartile lui Eugen Lovinescu, pe care l-a citit imediat apoi tocmai pentru ca profesorul de limba româna il criticase. Au urmat la lectura cartile lui George Calinescu, despre Mihai Eminescu. „Mi-au placut atit de mult incit am facut un gest absolut detestabil, nu le-am mai dat inapoi, le am si acum si vreau sa ma spal de pacat daruindu-le Academiei Române”, a marturisit criticul literar Eugen Simion.

„Literatura ne-a salvat, România nu a fost o Siberie a spiritului”

„Vreau sa spun ca eu nu sint suparat pe viata, dimpotriva sint bucuros. Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a tinut in viata, puteam sa mor, puteam sa dispar, puteam sa ratez. Nu stiu ce m-a salvat, m-a salvat poate literatura, ca pe multi din generatia mea. Literatura ne-a salvat, ne-a dat un destin, atunci cind parea sa nu avem niciun fel de destin, de aceea nu o sa ma vedeti ca ma vaiet, de aceea nu-i agreez deloc pe cei care isi fac dosare de ilegalisti, astazi si in fiecare zi ascult pe cineva care se lauda sau cu suferintele inaintasilor sau cu curajul lui, chiar daca nu s-a manifestat in public”, a spus academicianul in virsta de 86 de ani. Eugen Simion a marturisit ca ii admira si are o mare iubire spirituala pentru scriitorii care in vremuri dificile au facut o literatura de calitate. „Cred ca in ultima jumatate a secolului a XX-lea România din punct de vedere intelectual nu a fost o Siberie a spiritului, a fost doar o cultura complicata, uneori complice, uneori curajoasa, uneori amestecata, dar cultura exista si putem vorbi despre ea, calm si cu respect pentru orice efort favorabil. Descopar acum ca de fapt literatura a devenit pentru mine un mod de existenta, un spatiu de securitate in sensul francez al termenului, nu in semnsul românesc, si in acelasi timp un spatiu de insecuritate in sensul ca, asa cum ziceam, ma simt foarte vulnerabil, deseori. A devenit un chin si o bucurie a spiritului, un loc de trecere ca sa zic asa, in limbajul iconar, de trecere si de petrecere, asa ca in ultimii ani fara sa-mi dau seama discursul meu a devenit din ce in ce mai confesiv”, a marturisit criticul literar.

Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Marin Preda, trei mari prieteni

Eugen Simion a declarat in fata bacauanilor ca printre darurile pe care i le-a facut Dumnezeu au fost si trei „mari prieteni”, Nichita Stanescu, cu care a fost coleg de liceu, Marin Sorescu si Marin Preda, care in opinia sa au fost si „cei mai importanti scriitori de dupa razboi”. „Marin Sorescu e un tip colosal, trebuie recitit, sint bucuros ca el revine dupa ce dupa ’90 a fost eliminat. Marin Preda a fost unul dintre oamenii cei mai interesanti pe care eu i-am cunoscut, de aceea nu sint atit de calm cind vad ca acesti scriitori sint contestati”, a spus criticul literar pronuntindu-se explicit impotriva tuturor incercarilor de discreditare a scriitorilor români. „Ce fel de constiinta am eu de critic literar cind vad ca Sadoveanu, de pilda, este scos din manuale si marginalizat si nimeni nu mai vrea sa vorbeasca despre el. Fratilor, este o prostie, Sadoveanu este urias. Bun, el a scris niste carti regretabile, foarte regretabile, bun, spunem despre asta, dar dincolo de asta Sadoveanu este un continent, un mare creator de limba, este in proza noastra ceea ce este Iorga in istorie. A reconstituit universul nostru. Trebuie si ei aparati”.

„Nu-mi place limbajul prea abstract al criticii”

Eugen Simion a vorbit, de asemenea, despre directia viziunii sale critice si a enuntat motivele pentru care nu s-a „predat” teoriei literare. „Nu-mi place sa fac stiinta pura, n-am vocatie, n-am rabdare si la drept vorbind nu cred in stiinta literaturii. Opera literara mi se pare mult mai fascinanta, de aceea cartile mele oarecum teoretice sint la jumatatea drumului intre critica creatoare, cum am spus eu, si teoria literara. Imi place ca orice idee, teorie sa o pun intr-o epica. Multi imi reproseaza acest lucru spunind ca eu povestesc. Povestesc in sensul lui Calinescu, vreau ca ideile sa intre intr-o naratiune, am ambitia sau as vrea sa am imaginatia ideilor. Sartre spunea ca daca vrei ca o idee sa aiba succes pune-o intr-o povestire. De aceea nu m-am predat niciodata teoriei literare si nu i-am iubit decit pe jumatate pe teoreticienii scolii formaliste, iar pe Jean Ricardou, care era cel mai fanatic dintre ei, nu l-am iubit niciodata”, a spus criticul literar Eugen Simion, marturisind ca dintre teoreticieni ii plac Roland Barthes si Jean Pierre Richard. „Inteleg critica drept o forma de creatie si de aici eu accept si incerc sa practic ceea ce Eugen Ionescu numea «epicismul interior al unui articol», un anumit fond epic al criticii literare, de aceea nu-mi place limbajul prea abstract al criticii, un limbaj care este intoxicat de concepte si de bibliografie”. Eugen Simion a afirmat ca dupa ce va parasi studiul literaturii subiective care l-a preocupat in ultimele decenii de va intoarce „spasit” la analiza literaturii române.

Impotriva „zelatorilor” si a „internationalistilor”

Vorbind despre „spiritul national”, Eugen Simion s-a pronuntat impotriva celor care astazi dispretuiesc acest concept identificind doua tipuri de intelectuali care i se par inacceptabili. „O categorie este cea a localistilor turbulenti si marginiti, dupa parerea mea, aceea care ne obosesc cu laudele lor nemasurate si au sentimentul ca noi sintem buricul Pamintului, ca toti sintem mari si toti sintem geniali si ca nu ne recunoaste Occidentul cum ar trebui. Nu-mi plac acesti zelatori, deloc, si am observat ca nu le placeau nici marilor critici pe care noi i-am avut. Astia care ametesc orice mare scriitor cu epitetele lor imi produc un inconfort intelectual total. In aceeasi masura, nu-mi plac, nu-i accept, ii consider niste rataciti, pe „internationalistii” care detesta spiritul national si care spun ca notiunea de natiune nu mai are niciun sens si ca a fi scriitor român devine o profesiune stinghera si provinciala. Vedeti si dumneavoastra ce se intimpla in jurul lui Eminescu. Pe de o parte zelatorii, pe de cealalta parte, detractorii lui foarte numerosi, foarte agresivi si foarte stupizi, dupa parerea mea. Ei, in acest context, spiritul national a ajuns obiect de zeflemea. Mi se pare un lucru foarte grav”, a spus spre finalul discursului sau confesiune academicianul român. Titlul de Doctor Honoris Causa primit din partea Universitatii „Vasile Alecsandri” este cea de-a doua distinctie academica de acest tip primita din Bacau, dupa ce anul trecut a devenit Doctor Honoris Causa al Universitatii „George Bacovia”. Acest lucru l-a facut pe academicianul român sa incheie discursul sau bacauan cu urmatoarea gluma: „Acum nu mai ramine decit sa ma infiati”.