Pentru ca generatiile prezente si cele care vor urma, sa nu uite niciodata trecutul glorios al poporului nostru, dar mai ales jertfa suprema pe care ostasul roman a facut-o in demersul sau istoric, legendar de aparare a tarii, a insasi fiintei noastre nationale, consideram util sa ne alaturam celor care readuc in memorie evenimenteel cruciale din istoria României.
La 1877, poporul român folosind prilejul unor evenimente internationale favorabile, printr-un efort general, exemplar, si printr-o politica externa adecvata, a reusit sa-si realizeze unul dintre cele mai importante idealuri, absolut necesare pe verticala timpului si a dainuirii.
In anul 1875-1876, au izbucnit rascoale antiotomane in Bosnia – Hertegovina, Macedonia si Bulgaria iar Serbia si Muntenegru au declarat razboi turcilor. In aceste conditii, Rusia a intervenit in favoarea rasculatilor si a cerut României sa-i permita trecerea trupelor peste teritoriul sau. Ca urmare a cererii Rusiei catre guvernul României, Ion C. Bratianu, trimis de princepele Carol in Crimeea, trateaza la Livadia cu tarul Alexandru al II-lea, conditiile de colaborare româno-ruse .
Senatul si Camera Deputatilor discuta proiectul de conventie si schimbul de telegrame cu marele vizir care ne cere sa luam atitudine contra rusilor iar la 4 aprilie 1877 este semnata la Bucuresti, Conventia militara româno– rusa in prezenta ministrului de externe Mihail Kogalniceanu, prin care se garanteaza libera trecere a trupelor rusesti pe teritoriul românesc iar Rusia se angajeaza sa respecte institutiile si integritatea teritoriala a României.
La 6 aprilie a inceput mobilizarea armatei care s-a terminat la 26 aprilie cind trupele române se aflau deja, in dispozitiv de acoperire strategica pe Dunare, intre Turnu Severin si Calarasi, cu un efectiv total de aproape 100.000 de oameni din care 58.700 faceau parte din unitatile operative. Dupa ce, la 12 Aprilie, Rusia a declarat razboi Turciei si armatele rusesti au inceput sa traverseze teritoriul României si sa treaca la sud de Dunare, turcii au inceput sa bombardeze orasele românesti de pe malul fluviului. Printr-o nota a Ministerului de externe al României catre puterile straine, publicata in Monitorul official nr. 102 este expilcata pozitia României. In sedinta Camerei din 29 Aprilie, A. Stolojan formuleaza o interpelare asupra provocarilor Turciei, iar ministrul de externe Mihail Kogalniceanu arata ca “n-am facut decât sa ne aparam”. In aceeasi zi, in urma cuvintului lui I.C. Bratianu, se voteaza, cu 58 de voturi pentru si 29 impotriva, motiunea lui I . Gradisteanu care declara starea de razboi cu Turcia.
La sedinta Camerei din 9 mai 1877 se voteaza motiunea lui N. Fleva pentru proclamarea independentei, iar M. Kogalniceanu rosteste memorabilele cuvinte “suntem o natuine libera si independenta”. De la proclamarea independentei României in Parlament, pâna la dobândirea si recunoasterea acesteia pe plan international au fost necesare eforturi uriase din partea intregului popor dar mai ales a ostirii sale. Desi rusii ar fi vrut ca rolul armatei române sa se reduca la paza Dunarii si sa nu se amestece in razboiul din Balcani, dorind sa le revina doar lor gloria de a-i alunga pe turci din Europa si sa nu fie datori României, careia se pregateau sa-I rapeasca partea de sud a Basarabiei, lucrurile s-au petrecut altfel si independenta a fost platita cu sânge.
Tocmai când se credeau invingatori, rusii au intâmpinat o rezistenta neasteptata la Plevna din partea turcilor condusi de Osman Pasa, care au respins in doua rânduri asalturile armatei rusesti provocându-le pierderi uriase. In situatia creata rusii au fost nevoiti sa faca apel al romani. Fratele tarului Alexandru al II-lea, marele Duce Nicolae, comandant al armatei rusesti, trimite la 19 iulie 1877 o telegrama principelui Carol I rugindu-l “sa treaca Dunarea pe unde va voi ca turcii ne prapadesc”.
Din insarcinarea Principelui domnitor Carol, ministrul de razboi al României generalul Alexandru Cernat s-a prezentat la Cartierul general al Marelui duce Nicolae, la Bulgareni, pentru a stabili modul de actiune al Armatei române in ajutorul rusilor. Dupa cum insusi generalul consemneaza in notitele sale, Marele Duce l-a imbratisat spunindu-i: “ati picat ca o providenta. Primim toate conditiile voastre, numai veniti cit mai curind, daca se poate,chiar astazi.”
Armata româna a trecut Dunarea la 20 august 1877 pe podul din zona Sâlistioara indreptându-se spre sistemul defensive al Plevnei care se sprijinea pe localitatile Opanez, Bucov si Grivita . Comandantul sef alarmatei aliate ruso-române din zona a fost numit principele Carol. La 30 august, (ziua tarului), fara a se lua in considerare propunerea printului Carol de a nu se ataca frontal cetatea Plevna, ci de a se realiza o incercuire de lunga durata in urma careia turcii sa fie obligati sa se predea, s-a declansat atacul general asupra sistemului de aparare care a fost respins in mod singeros de turci deoarece Osman Pasa se astepta la declansarea acestuia de ziua tarului si a luat masurile ce se impuneau.
In numai citeva ore, armata imperiala a pierdut 18.000 de oameni (morti si raniti) iar armata româna care a cucerit reduta Grivita a pierdut 1975 de oameni (morti si raniti).
In noua situatie creata in cadrul unui consiliu de razboi la care a participat si imparatul Alexandru al II-lea, s-a conturat propunerea ca armata rusa sa sa ridice asediul Plevnei, sa se retraga pe teritoriul României pina in primavara anului 1878 si apoi sa se reia asaltul.
Generalul Alexandru Cernat propune raminerea trupelor pe pozitie in jurul Plevnei pina la sosirea unor intariri din cadrul Garzii imperiale, propunere la care imparatul raspunde: „ori Plevna va fi luata, ori oasele mele vor ramâne aici.”
La 28 noiembrie cind Osman Pasa incearca sa iasa din incercuire cu trupele sale, românii cuceresc 3 redute la Opanex, captureaza 6 tunuri, 4700 de prizonieri si ulterior cu Regimentul 4 de linie ocupa Plevna. La ora 12, Osman Pasa a hotarât sa se predea colonelului român Mihail Cerchez, fara nici o conditie spunând: ”ma predau bravei si junei armate române”. Dupa caderea Plevnei, armatele române se despart de cele ruse având ca obiectiv cucerirea Vidinului si apoi a Smârdanului. Intre timp, rusii au ajuns in fata Constantinopolului si i-au silit pe turci sa ceara incheierea armistitiului iar cetatea Vidinului s-a predat atunci armatei române.
Bucuria nu a fost de lunga durata, deoareca rusii au cerut României sa predea cele 3 judete din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad si Ismail cedate României prin pacea de la Paris din 1856. Românii au protestat dar rusii ne-au amenintat cu dezarmarea armatei române, amenintare la care principele Carol a raspuns mândru: „Armata care a luptat in fata tarului la Plevna, poate fi zdrobita, dar nu dezarmata.”
Prin pacea de la San Stefano incheiata intre noi si turci la 19 februarie 1878 se stabilea independenta României si Serbiei, anexarea Dobrogei de catre Rusia, care o pune, ulterior, la dispozitia României in schimbul Basarabiei de sud. La protestul marilor puteri, in special al Angliei, aranjamentul de la San Stefano este anulat, convocindu-se un nou congres de pace la Berlin.
Prin decretul regal publicat in Monitorul Oficial nr. 117 din 28 mai se numesc reprezentantii Româniie la mult asteptatul congres european de la Berlin, I. C . Bratianu si Mihail Kogalniceanu – ” spre apararea drepturilor si intereselor nationale in conformitate cu voturile Camerelor Legislative”
Cei doi reprezentanti ai României au profitat de aceasta ocazie si ai prezentat delegatiilor marilor puteri un protest impotriva rapirii partii de sud a Basarabiei dar marile puteri nu au tinut seama de acest lucru si au consfintit anexarea celor 3 judete basarabene dând in schimb României Dobrogea cu gurile Dunarii si cu portul Constanta. Prin pacea de la Berlin se recunostea de catre interaga Europa INDEPENDENTA ROMÂNIEI .
Razboiul din Balcani din 1877-1878 a dovedit valoarea militara a armatei române, iar cucerirea INDEPENDENTEI pe câmpul de lupta a insemnat un important pas spre indeplinirea IDEALURILOR NATIONALE.
GENARAL (r) dr. Vasile APOSTOL
Lasă un răspuns