„Meciul e al meu!”
• afirmă Elora Dabija, referindu-se la titlul de campioană a României la tenis de cîmp
Apariția Elorei Dabija pe scena tenisului românesc nu are de-a face cu întîmplarea. A devenit campioană națională la doar trei ani de la inițierea în acest sport, ceea ce ține atît de talentul său nativ și de seriozitatea sa la antrenamente, cît și de stăpînirea de sine, ultimul capitol fiind cel mai greu de controlat cînd vine vorba de bătutul la porțile marii performanțe. Are 12 ani, 5 împliniți prin tenis. Nu are în sînge „tîrîișul șarpelui” către lumea bună a tenisului mondial și nici facilitățile de care s-a bucurat, spre exemplu, Raluca Sandu, „beneficiară” de tată potent financiar și cu influență. Nu spune că dorința ei cea mai mare este să ajungă în top nu știu cît, dar vrea să ajungă să joace în forță și eficient precum surorile Williams. În zilele următoare va da un nou examen important, cel de confirmare a supremației în țară la categoria de vîrstă 11-12 ani, așa cum a făcut-o în 2001, cînd a cucerit titlul național la «8-10 ani». Dacă va lua „aurul” i-l va dedica tatălui său, Iulian, care pe 13 iulie va împlini 39 de ani.
Grăsunică mică
Nici prin cap nu le treceau acum zece ani părinților, Iulian și Gabriela, că ghemotocul de fetiță va ajunge să facă sport de performanță, chit că gena era clară și transmisibilă, inevitabil. Gabriela a făcut handbal de performanță înainte de a se mărita cu Iulian. Două dintre fotografiile publicate în această pagină, una de vară făcută acum 11 ani, în acel „orășel al copiilor” care va dispărea peste puțin timp, și una de Crăciun, din 1992, așteptînd cadourile Moșului, o arată pe Elora plinuță și frumușică, așa cum stă bine unui copil, dar și foarte serioasă. Se uită cu zîmbetul pe buze la poze și spune: „Uite ce grasă eram!”. Părinții n-au cum fi altfel decît părinții, adică așa cum trebuie: „Nu erai deloc grasă, ci prețioasă. Erai și ești Elora noastră, cel mai frumos copil pe care l-am văzut vreodată”.
Școala este pe al doilea prim loc, în banca întîi
După familie și tenis, școala ocupă următorul loc în viața Elorei. Antrenamentele, cîte șase ore pe zi în perioadele premergătoare marilor concursuri, ca și turneele, aproximativ 150 pînă acum, au avut rolul lor în întreruperea temporară a cursurilor. Cu toate acestea, ba chiar în pofida lor, Dabija cea mică a urcat pe prima treaptă a podiumului școlar an de an, un cincinal complet, la Școala Generală „Alecu Russo”, fostă numărul 16. Se simte foarte bine la orele de desen, de matematică și de limba română. „Nu-mi prea plac istoria și geografia pentru că trebuie să țin minte foarte multe date și nume, de persoane, bătălii, răscoale sau forme de relief. Îmi place foarte mult lectura, mai ales cînd vine vorba de povești, povestiri și basme care se termină cu bine”, spune cea care vrea să devină, pentru a doua oară, din tot atîtea oportunități, campioană națională. Ține mult la profesorii de matematică (Iorgu Palăr), română (Daniela Burcă) și sport (Virgil Ionescu) pentru că „m-au înțeles mai mult decît alții cînd am lipsit de la școală și cînd se impunea recuperarea cursurilor l-a care am absentat. De fiecare dată cînd veneam de la un turneu eram mutată în altă bancă, acolo unde era loc liber. Nu știu aproape niciodată pe cine am coleg de bancă. Cînd veneau în inspecție, pe noi, cele mai bune, ne puneau în spate, ca să-i corijăm pe cei din fața noastră. Îmi convine, cel mai mult, să stau în banca întîi pentru că acolo ești mai mult băgat în seamă de profesori cînd vrei să răspunzi la întrebare. Pe de altă parte, mă bucur cînd întîrzie sau lipsesc profesorii de la ore, cînd se încheie anul școlar, cînd vine vacanța și cînd nu mai am probleme de genul ăsta”.
După trei luni de tenis a cîștigat un pariu cu antrenorul
Cariera tenismenei a început în forță, la șapte ani și jumătate, după doar trei luni de tenis ea reușind să cîștige primul turneu. „Tata m-a dus la tenis și bine a făcut. Am învățat să lovesc mingea în două-trei luni și la scurt timp am cîștigat un pariu de 10 mii de lei cu antrenorul Ciulină, fiind prima de la grupa mea care i-a returnat 100 de mingi fără să greșesc. De banii aceia mi-am luat dulciuri. După două turnee, cam la șase luni după ce am pus mîna pe rachetă, victoriile au început să curgă”, își amintește Elora. Consideră că unul dintre cele mai bune meciuri ale sale a fost în ianuarie 2001, în finala Cupei ICMRS Galați, cu Veronica Popovici. „A avut 5-2 în setul decisiv și minge de meci. M-am enervat, am egalat la 5 și apoi am cîștigat în tie-break cu 7-0. Imediat a urmat turneul din Franța”.
Elogiată în presa franceză
În chiar săptămîna în care a cîștigat turneul gălățean, Dabija a plecat în Franța însoțită de tatăl ei pentru a participa la puternicul concurs internațional „Open Super 12” de la Auray, unde au fost prezenți sportivi din 18 țări, inclusiv Franța. „Drumul pînă în Franța a fost mai mult decît obositor. Trei nopți la rînd am dormit în mașină, pe genunchii tatei. De oboseală, la meciul inaugural nici nu am văzut prima minge. Am jucat numai cu campioane și vicecampioane naționale, dar am reușit să ajung în semifinale, unde am pierdut cu 2-6, 1-6 la franțuzoaica Alize Cornet, care avea să și cîștige turneul”, își amintește sportiva băcăuană. Parcusul turneului de la Auray a cuprins patru victorii, cu Terol (Franța), Slilam (Austria), Remade (Franța) și Di Sarra (Italia) și înfrîngerea amintită.
Unul dintre meciurile căruia i s-a dat o atenție deosebită în presa franceză a fost cel din „sferturi”, cu Federica Di Sarra: „armele româncei Elora Dabija, tenancitatea și combativitatea au dus la victoria acesteia asupra mult mai cunoscutei italience Federica Di Sarra”. Mult mai bine dezvoltată fizic și avînd 1,60 înălțime, Di Sarra era cotată ca principală favorită numai că Elora i-a stricat socotelile: „Juca precum un băiețoi și se baza doar pe serviciu. Avea niște tălpi imense, cred că poartă 43 la pantofi. Lovea foarte tare, dar mi-am dat seama că nu avea «rever» și am profitat”.
Ofertă din Italia și mamma mia
Desemnată a reprezenta România, alături de Sorana Cîrstea, la turneul de tenis „Nation Cup” desfășurat la mijlocul anului trecut, la Brescia (Italia), Elora a rupt gura tîrgului. Cu patru meciuri, din cinci, cîștigate, la „simplu”, plus alte cinci victorii la „dublu” cu Cîrstea, suficiente pentru a aduce României locul I, Elora s-a întors acasă cu o medalie aur și cu una de argint cucerite la „minicampionatul” european de tenis al categoriei „12 ani”. Cei care s-au ales cu trofeul (n.r., cupa) oferit de organizatori nu au fost vreuna dintre cele două fete, ci însoțitorul de la FR Tenis. Mai mare a fost însă bucuria reîntîlnirii cu mama sa, plecată atunci la muncă în Italia. „Eram în timpul meciului cu englezoiaca. Stătea pe margine și a început să rîdă, atunci am realizat că-i mama. Trebuia să ajungă cu vreo două ore mai devreme și după aceea am aflat că a întîrziat din cauza traficului. Am terminat meciul și m-am repezit la ea s-o pup. Aproape nu mă mai cunoștea. Nu mă mai văzuse, nici eu pe ea, de la Crăciun și mi-a zis că am crescut. Cînd am prins un moment de intimitate m-a acoperit cu haine și dulciuri. M-am ales și cu un stilou pe care-l voi păstra toată viața. Ce să mai zic? Am venit cu două genți și am plecat cu patru”, rememorează Elora.
Urmare a evoluției sale, Elora a fost „curtată” intens de un cuplu de antrenori de la un club privat din Brescia, mai ales după ce ziaristul italian Gianfranco Polletti a catalogat-o drept „brava e molto promettente”. Înțelegerea verbală, dintre cele două părți, a căzut ulterior.
Partidă superbă la „naționale”: Dabija – Cîrstea
La Campionatul Național de tenis de cîmp (11-12 ani), de anul trecut, Elora Dabija a fost liderul echipei băcăuane, lucru lesne de înțeles. Tragerea la sorți a fost una nefavorabilă pentru băcăuancă. În sferturile de finală, Elora a întîlnit-o pe Sorana Cîrstea, fosta sa parteneră din iunie de la „Nations Cup” Brescia. Partida, superbă și întinsă pe durata a două ore și jumătate, a atras atenția majorității spectatorilor, lăsînd fără asistență celelalte partide aflate în curs de desfășurare. Elorei i-a stat în putință să o învingă pe Sorana, cotata cu prima șansă la cîștigarea titlului național. Ea a condus în setul decisiv cu 3-0, 4-3 și 30-15 la scorul 5-4. Riposta bucureștencei a fost eficientă și suficientă pentru a întoarce soarta partidei.
A deschis, pe tărîm francez, sezonul performanțelor din 2003
În timp ce mai toată lumea se odihnea după un an de muncă și se bucura de sărbătorile de Crăciun și de Anul Nou, Elora Dabija pleca, pe 22 decembrie 2002, în Franța pentru a participa la „Turneul Parisului”, un concurs tradițional de tenis de cîmp care se desfășoară la fiecare sfîrșit de an. Competiția nu a fost una culeasă din drum, cum ar fi, spre exemplu, turneele de categoria a cincea care se desfășoară în țară și la care se adună cîteva zeci de sportivi din orașul gazdă. Efortul a meritat. Cîștigătoarea titlului național la «8-10 ani» în 2001 s-a întors acasă cu două trofee, unul acordat pentru cîștigarea locului întîi în proba de dublu feminin, iar celălalt pentru locul al doilea, la simplu. Printre învinsele sale s-au numărat, în proba de simplu, Margarita Edinarova, campioana Rusiei. Mai mult, scorul înregistrat între cele două, în meci care a contat pentru semifinalele competiției, a fost 6-1, 6-2 pentru băcăuancă. În faza premergătoare, rusoaica trecuse de franțuzoaica Charlotte Rodier, favorita numărul 1 a concursului, cu 6-3, 1-6, 6-2. Trebuie precizat și că Elora a fost cotată drept cap de serie 5-8 la acest turneu, pe aceeași poziție cu rusoaica. Parcursul băcăuancei la acest turneu s-a încheiat în finală, una în care a fost învinsă, după un meci deosebit de spectaculos, de către conaționala sa Alexandra Damaschin, care și-a luat astfel o mică revanșă după înfrîngerea din finala Campionatului Național. Înainte de a ajunge la traseul parcurs de Elora la turneul de simplu, este important de semnalat că ea a deschis seria meciurilor din optimile de finală ale competiției, una în care ea a fost înscrisă din start pe tabloul principal. Luate pe rînd, învinsele sale au fost Pauline Audet (Franța, 6-0, 6-2), Justine Lelong (Franța, 6-2, 6-1), Vivienne Vierin (Italia, 6-2, 6-0), Monta Reinfelde (Letononia, 6-0, 6-0) și Margarita Edinarova (Rusia, 6-1, 6-2). În proba de dublu, perechea Dabija – Damaschin a avut, pînă la locul întîi, un parcurs fără reproș: 9-0 cu Pipart – De Cazenove (Franța), 9-0 cu Marie – Surlemont (Franța), 9-0 cu Michel – Renevey (Elveția) și 9-4 cu Rodier – Sapene (Franța), în finală, cu perechea considerată, a priori, favorită la cîștigarea turneului. Deplasarea, una la care au contribuit cu bani SC Durimpuls și SC Energofor, s-a făcut pe calea aerului. La întoarcere a fost mai greu, ca de obicei, aparatul de zbor avînd o întîrziere de patru ore.
Cea mai bună echipă la Turneul Parisului
Datorită, în special, rezultatelor obținute de către Alexandra Damaschin și Elora Dabija la Turneul Parisului, concurs desfășutrat înainte și după Anul Nou, lotul României, format din 10 copii, a fost recompensat, nu în bani, ci în cadouri, pentru cea mai bună echipă a competiției. Organizatorii au avut însă grijă de micuții sportivi cărora le-au asigurat cazare și masă gratuită la un hotel de patru stele situat pe cunoscutul bulevard parizian „Champs d’Elisees”. La turneul amintit au participat 950 de sportivi din 18 țări.
Pentru Elora, concursul de Anul Nou din Franța a fost unul pe cît de frumos, pe atît de obositor. În plus, ea a avut dezavantajul că s-a pregătit doar pe dușumea, la sala de sport a Școlii nr. 16, în vreme ce concursul s-a desfășurat pe zgură. În țară la noi există terenuri de zgură acoperite doar în București, astfel încît sportiva băcăuană nu a avut de ales. Altfel, ea a deschis și seria meciurilor din optimile de finală fiind programată să joace dimineață, de la ora 10, chiar pe 1 ianuarie 2003. La oboseala adunată pe parcursul competiției s-a adăugat și cea de pe drumul de întoarcere, avionul sosind în București cu o întîrziere de 4 ore, cursa către casă fiind continuată în aceeași noapte, cu mașina. La revenirea în Bacău, Elora a dormit aproape 16 ore, neîntrerupt. Toate acestea au fost urmarea unui efort care a meritat, atît timp cît talentata tenismană de la Sport Club Municipal, care l-a avut în acea perioadă ca antrenor pe Bogdan Rusu, s-a ales cu două cupe de cristal, echipament sportiv și alte obiecte de vestimentație.
Finală cîștigată cu sînge
Peste cîteva zile vor începe întrecerile campionatulului național al categoriei 11-12 ani, ultimul concurs intern la care va participa Elora la această grupă de vîrstă. Cea mai bună jucătoare de tenis a Bacăului la categoria 11-12 ani a fost nevoită să abandoneze în finala turneului internațional de tenis de la Pitești, Cupa „Ruxandra Dragomir”, desfășurat luna trecută, din cauza unor puternice dureri la coloana vertebrală. A urmat un program intens de recuperare. În urma investigațiilor medicale efectuate, mai multe la număr, s-a constatat că Elora are probleme la vertebrele L4, L5 și S5. Tratamentele intensive, fizioterapie și chinetoterapie, plus masaje, au avut efect benefic. Voința și puterea de luptă a băcăuancei îi dau dreptul să pretindă, chiar în condițiile amintite, locul întîi la „naționale”. În 2001 a devenit campioană națională printr-o superbă victorie, 6-4, 4-6, 6-4, în meciul final cu bucureșteanca Alexandra Damaschin: „Vreau să fie ca acum doi ani, cînd am cîștigat titlul la «8-10 ani». A fost cea mai frumoasă victorie a mea. Cele de la turneele internaționale nu se ridică la această cotă. Categoric, a fost cel mai frumos și cel mai lung meci al meu. A durat aproape două ore și jumătate, dar a meritat. La 3-1 pentru ea a avut trei lovituri care au lovit banda și apoi au căzut în apropierea fileului. Treacă de la mine un punct, treacă și al doilea, dar chiar trei? Eu, cel puțin, nu am văzut să cîștige cineva trei mingi consecutive în același game, cu neț-ul. S-a făcut de 4-1 pentru ea și mă demoralizasem. Mi-a trimis, apoi, o minge în cross, am alergat după ea și am agățat-o, dar am căzut și m-am julit zdravăn. Și acum am o cicatrice pe șold. Eram plină de sînge. A venit medicul și m-a oblojit. O auzeam pe antrenoarea ei cum îi spune: «Meciul e ca și cîștigat». I-am replicat, deși nu vorbea cu mine: «Meciul e al meu!». Am egalat la patru, cîștigînd trei game-uri consecutive. La 4-4, disputarea unuia dintre punctele jocului a durat cam un sfert de oră. A adormit pînă și arbitrul, de-a binelea. Cînd s-a încheiat punctul nu-și mai amintea cine servește. Am lăsat-o pe ea să servească și am atacat. Am cîștigat!. Așa aș vrea să se întîmple și acum”. Tatăl Elorei, Iulian, nu se poate abține să nu tragă concluzia: „Cel mai mult îmi place să-i șterg praful de pe cupe”. (Marius AMBROZIE)
Lasă un răspuns