Uităm sau nu vrem să iertăm?!

Suntem răi și bolnavi… bolnavi sufletește. Și ne înrăim din zi în zi mai mult. Ne urâm, ne invidiem, aruncăm vorbe care taie în carne vie, apoi ne întrebăm prostește: „Eu de ce nu pot fi fericit(ă)?”. Pentru că am uitat să (ne) iertăm. Boala secolului nu mai e demult instalatăîn trup, ci în suflet. Sâcâie și doare cumplit. Am adunat gunoi și neajunsuri și acum ne chinuim să trăim încă o felie din viața ce ne-a mai rămas. Am uitat să iertăm și să fim sincer recunoscători pentru ce avem acum, fără a mai răscoli în trecutul și „bagajele” celorlalți, mereu pline și mai bune ca ale noastre. Să ne oprim în fața a ceea ce suntem, noi ăia din fața oglinzii dimineața, când mirajul se evaporăși rămânem doar noi cu noi înșine. Avem ce pune în geamantanul nostru când va veni timpul să„decolăm” dincolo?

Oamenii iartă rar și se înveninează des. Iertarea este sora iubirii, ea ne eliberează trupurile firave de povara mâniei, iar recunoștința ne (re)aduce din visare cu picioarele pe pământ și ne ține, atât cât poate – la cât de încăpăținați suntem uneori, – ancorați în prezent. Singura certitudine pe care o avem! Urâm prea mult și dăruim prea puțin, ne ambalăm prea mult și ne înseninăm prea puțin. Deseori aruncăm primii cu piatra, dar îngăduim și trecem cu vederea pașii noștri greșiți. În cel de lângă noi, greșeala e scrisă-n frunte, în noi devine o tinichea invizibilă. Asta se întâmplă pentru că am uitat ce este iertarea și că omul, pe lângă frumusețe și daruri alese, înseamnă vulnerabilitate și slăbiciune, mândrie și orgoliu. Răul sapă adânc și violent în noi. Iertarea vine, vindecăși dezintoxică sufletul, acolo unde bucăți din el au cedat sub greutatea apăsătoare a „bolii”. E aerul curat după furtuna răvășitoare, ploaia după seceta îndelungată. Iertarea aceea pe care o simți ca pe o eliberare din lanțurile răului pronunțat, nu cea abia șoptită„cu pistolul la tâmplă”. Iertarea ar trebui înțeleasă ca un mod de viață, care întreține sănătatea mentalăși creează o stare în care încărcătura emoțională negativă nu are undă verde, cade ca nuca-n perete în liniștea și armonia din tine. Odată cu iertarea manifestată sincer și dezinteresat apare și libertatea, în care un trecut consumat este deja aceptat și asumat, iar resentimentele, suferința și impulsul de a judeca dispar. La fel și demonii guralivi și îngerii cu măști. Nu putem ierta decât dacă existăîn noi iubirea. Bunătatea modelează caractere, ura – inimi răzbunătoare. Frica îi stăpânește perfid pe oameni, îi ține închiși în cușca neputinței, le limitează drastic orizontul și ajunge săîi trăiască.

De ce să alegem o astfel de viață când există alternative și tratamente pe sufletul fiecăruia? Iertarea, rugăciunea, dragostea, însă, alungă neliniștea și instaurează pacea… pacea cu tine însuți.

De ce să ne axăm pe defectele și greșelile celorlalți, când le putem valorifica și încuraja calitățile? De ce să exploatăm cu îndărătnicie răutatea, viciile, rănile purulente, când putem extrage din zăcămintele bunătății și ajuta la vindecarea lor? În cele din urmă, iertarea înseamnă acceptare, înțelepciune, înțelegere, o dovadă de afecțiune și maturitate, o descotorosire de dureri și buzunare pline cu iubire.