Eugen ȘENDREA
Ne aflăm la zece ani după primul război mondial. E o dimineață de septembrie, rece și ploioasă. Pe prispa casei bătrînești de pe str. Decebal din Bacău, face pași mari un tînăr ofițer. Ușor, lovește carîmbul cizmelor militare perfect lustruite, cu mănușile, semn că aștepta nerăbdător pe cineva. Din bătrînul păr aflat la poartă, se preling picături de apă. Deodată, hurducăindu-se printre gropile străzii, apare o trăsurră. Trăgînd puternic din frîu, birjarul oprește exact în fața porții de lemn:
– Feraru, credeam că nu mai vii. De ce-ai întîrziat?
– Trăiți dom’ căpitan, dar pe drum mi-a pocnit o obadă. A trebuit să mă întorc ca s-o înlocuiesc…
– Bine, măi băiete, dă-i bice și du-mă la „Garnizoană”.
Tînărul căpitan Constatin Pelin trecuse de treizeci de ani. Bărbat înalt, cult, spiritual, erou al războiului. Luptase pe frontul de la Nămoloasa și pe cel de la Mărășești. Fusese decorat cu Ordinul „Crucea României”, „Virtutea Militară” și medalia „Mărășești”. Dar, ca orice om avea și el două cusururi: nasul un pic cam mare și amorul etern.
Bacăul la acea dată avea cam vreo 30.000 de locuitori. Ca orice orășel de provincie, era locul unde nu se întîmpla nimic, iar toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Frumusețile Bacăului le puteai număra pe degete. Le întîlneai vara, pe răcoare la „Grădina publică” însoțite de părinți, la o serată sau la manifestări publice oficiale. O dată pe an, în martie, participau la balul prefecturii. Deși, nu o dată, de sub o pălărioară cîte o privire întîrzia mai mult, tînărul căpitan nu se simțea atras de niciuna. Fusese invitat la „un soupe” dar tot degeaba. Fetele de măritat șușoteau între ele: „O fi avînd pe cineva? Pe unde?”
Cînd sosea primăvara, Costică Pelin pleca cu trăsura, împreună cu prietenul său Iosif Ciobanu spre Gherăiești. Înainte de a lua masa la iarbă verde făcea o plimbare printre copacii seculari de pe malul Bistriței, unde „din întîmplare” întîlneau domnișoare care adunau toporași și viorele. Se întorceau însoțiți de noile cunoștințe. Ce chefuri trăgeau! Se începea cu „o țuică bună de casă”, ca să fie pofta mare. Pe jăratec se frigeau „vrăbioare”, iar din beci se aducea vin rubiniu. Sticlele erau răcite cu ghiață păstrată din timpul iernii în gropi cu paie. Un „țînțar”, cu o scripcă damblagită, îi zicea „de dor și jale”. Apărea luna și dragostea putea începe… Acum, trăsura trecu pe lîngă Banca Națională, făcu la dreapta și o luă pe „Bacău- Moinești”. Vîntul se întețise și strada era pustie. Rafalele de ploaie răsunau pe coșul trăsurei. Ajungînd în dreptul casei „Anania”, căpitanul zări o tînără care încerca să-și stăpînească umbrela ruptă pe jumătate de vînt.
– Fieraru, Fieraru, oprește! strigă tînărul căpitan, împungîndu-l la spate cu sabia.
Strunindu-și cu greu caii aflați în galop, acesta opri trăsura. Constantin Pelin sări din trăsură și se îndreptă spre tînăra aflată în impas:
– Doamnă, sau domnișoară, permiteți-mi să mă recomand: sînt căpitanul Pelin. Dacă-mi îngăduiți, vă pot conduce cu trăsura mea pînă la destinație.
– Vai, vă mulțumesc din inimă, domnule căpitan. Vîntul a fost mai puternic decît umbrela mea. „Balenele” au sărit de la locul lor. Nu vă refuz și v-aș mulțumi dacă mă puteți conduce pînă la Școala de fete nr.2.
Trăsura făcu cale întoarsă și cei doi ocupanți ai trăsurii ajunseră în fața școlii.
– Încă o dată mulțumirile mele, domnule căpitan. Fără ajutorul dumneavoastră, cred că aș fi întîrziat la ore…
– Cu cine am avut onoarea?
– Învățătoarea Natalia Vasiliu.
Firește, ochii albaștri, umbroși, îl răscoliră pe Constantin Pelin. Seara, se întîlni cu prietenul său, căpitanul Ciobanu:
– Măi, Costică cam pari altfel decît de obicei. S-a întîmplat ceva? Ești prea gînditor…
– Să fiu sincer, da. Am întîlnit o domnișoară învățătoare, bijuterie nu alta. Are niște ochi albaștri de zici că-s desenați. Am ajutat-o pe ploaia de dimineață să ajungă la Școala nr. 2 de fete. E învățătoare acolo…
– Cum o cheamă?
– Natalia.
– A, foarte bine. Eu o cunosc pe directoarea școlii Sofia Ghiorghiu. Lasă că aflu eu despre ea totul. Poate o punem de-o nuntă Costică…
A urmat „din întîmplare”, o întîlnire pe stradă, apoi alta, și iată-i prin ianuarie 1932 la braț pe „Strada Mare”. Un cuplu nou format la Bacău, nu scăpa nici un chip bîrfelor. Invidioasele, „pietrele din casă” sau chiar femeile măritate, „descuseau” la o cafea idila celor doi: „Ce-a văzut Pelin la ea?”, „Am auzit că n-are dotă, așa că n-o poate lua în căsătorie”. „E de undeva de la țară din părinți săraci”, spuneau unele.
Altele îl atacau pe el: „Parcă el, ce-i, frumusețea pămîntului. Nu vezi, dragă ce nas are. E mai mare decît a lui Tănase!” ,”E un fustangiu al Bacăului, de aia nu s-a însurat pînă acum”.
Duminică, 17 ianuarie 1932, căpitanul Pelin însoțit de frumoasa învățătoare intrau la cel mai elegant restaurant din Bacău „La Drăgan”. Orchestra executa o „Rumbă”. Șeful orchestrei, Paraschivescu, zărindu-i, opri melodia și dădu semnalul unui marș. Cei doi fură primiți cu urale și aplauze. Luară loc la o masă „lîngă oglindă”, chelnerii forfotind în jurul lor. Se desfăcu o șampanie, iar orchestra începu un tangou. Cîteva perechi ieșiră la dans, dar toată lumea era cu ochii pe ei. „De ce nu dansează căpitanul cu viitoarea sa nevastă?” N-aveau cum. După cîteva mîngîieri „electrizante” Constantin Pelin scoase din buzunarul hainei o mică cutiuță de catifea. Înăuntru era firește un inel de aur. „E pentru logodna noastră”, spuse el. Deodată, spre masa lor se îndreptă un tînăr îmbrăcat în frac. Avea mersul un pic legănat, însemnînd că era băut. Făcu o plecăciune spre domnișoară, apoi răsucindu-și mustața neagră, ceru permisiunea căpitanului de a o invita pe însoțitoarea lui la dans:
– Mă numesc Dimitrie Stoleru. Tatăl meu pe care cred că-l cunoașteți are fabrica de tîmplărie, mobilă și binale pe str. Bucovinei. Pelin ce să spună. Făcu o grimasă și acceptă. Orchestra tocmai începu un vals. Deși clocotea de nervi, se abține. Se făcu că privește nepăsător în oglindă. La un moment dat văzu că Dimitrie Stoleru se apropie de urechea ei și-i spune ceva. Ba, apropierea era așa de mare încît o atinsese cu mustața. Dar ea? Cum va reacționa? De necrezut! În loc să-și retragă capul ea îi răspunsese cu un rîs provocător, puternic care-l făcu chiar pe maestrul Paraschivescu să întoarcă capul. Așa ceva, într-un moment aproape crucial nu se mai văzuse. Rezistă. Începu un tangou. Natalia în loc să revină la masă rămase agățată de brațul curtezanului. Era prea de tot. Pelin bău un pahar pe nerăsuflate, chemă chelnerul căruia îi aruncă o bancnotă, se ridică brusc, pornind spre ieșire, încît furios, garderobierul, abia apucă să-i înmîneze chipiul și mantaua. Afară ningea viscolit. Un birjar îi sări în întîmpinare:
– Unde-l duc pe dom’ căpitan? Acasă?
– Nu, pe strada Lecca…
Sania porni în clinchetul clopoțeilor. A murit dragostea, trăiască dragostea. Au trecut anii. Povestea sa de dragoste a fost acoperită de praful amintirilor. Natalia s-a căsătorit devenind doamna Nistor. Constantin Pelin? A trăit aventură după aventură pînă a început cel de-al doilea război mondial. Este numit comandantul Apărării Pasive pentru teritoriul Bacău-Neamț, apoi pentru Tecuci. Pentru că deținuse cinci sonde în zona Moinești, trimis pentru cinci ani la Canalul Dunăre- Marea Neagră. Se căsătorește abia la 51 de ani. N-are noroc, soția decedînd după un scurt mariaj. Se recăsătorește, dar și de data aceasta soarta fiindu-i potrivnică. A fost nevoit să îmbrace din nou haina de doliu. Va trăi pe strada Decebal nr.22, în vechea casă părintească, îngrijit de o soră, pînă în primăvara anului 1995, cînd a trecut în lumea umbrelor.
Lui i se cînta la Hanul Morițoaiei: „La Bacău, la Bacău,
Într-o mahala
S-a întîmplat mare dandana.
Domnul căpitan s-a îndrăgostit
Ca un licean”.
Lasă un răspuns