Din Piața Centrală pînă la Vivariu nu sînt decît cîțiva metri. Doar strada îngustă, mereu aglomerată, și gardul înalt de fier despart venerabila clădire de vocile stridente ale precupețelor ce-și vînd mărfurile la tarabe. Însă, cum treci pragul „Vivariului” se așterne liniștea. O liniște tulburată din cînd în cînd de prezența unui îngrjitor sau muzeograf. Am intrat și noi, pentru a vedea ce se mai întîmplă pe acolo. L-am găsit pe Valentin Lupu, directorul adjunct al Complexului Muzeal „Ion Borcea”, într-o discuție cu muzeografii. Ne-a invitat să vizităm expoziția, să ne facem o părere despre Vivariu, și apoi să discutăm. Am acceptat cu plăcere, mai ales că fiecare plimbare prin acest univers al păsărilor, peștilor, reptilelor și animalelor arboricole reprezintă un moment de deconectare, delectare și învățătură. Primii pași au fost în sectorul cu păsările exotice, cîntătoare și de ornament. De cum am deschis ușa și au simțit prezența străină în zonă, micuțele zburătoare au început să se alarmeze. Sunetele colorate ale perușilor și papagalilor au oferit un adevărat spectacol muzical. De dincolo de peretele de sticlă, micuțele păsări ne urmăreau cu teamă, așteptînd să plecăm de lîngă căsuța lor. Altele, mai agitate, se apropiau încet de sticlă și așteptau să se întîmple ceva.
Tot în sectorul rezervat păsărilor am întîlnit și „locuințele” reptilelor din țara noastră. De la cunoscuta broască rîioasă ce stătea apatică lîngă vasul cu apă, pînă la vipere și salamandre, ce se mișcau iute dintr-o parte într-alta. Am păstruns apoi în altă sală, cea a peștilor exotici și indigeni. Aici domnește o liniște apăsătoare. Nu se aud decît bulboanele de aer de la instalațiile de oxigenare din zecile de acvarii aflate în sală. O lume aparte, în care te simți desprins de lumea exterioară. Mii de culori, sute de pești, împărțiți pe specii, se plimbă alene printre plantele subacvatice. Iubitorii peștilor întîlnesc aici specii dintre cele mai variate. De la autohtonii noștri crapi, cleni, bibani și somotei, și pînă la celebrii pyrania, cu gurile căscate și figuri înfiorătoare, nimic nu poate scăpa încîntării ochiului. Timpul trece repede în „Vivariu”. După o scurtă escală la porumbei, am intrat la animalele arboricole. Am găsit două maimuțe, simpatice nevoie mare, ce stăteau rezemate de o scîndură și mînîncau felii de pepene. Au tresărit scurt cînd ne-au văzut și, puțin agitate, s-au pornit la plimbare dintr-o parte într-alta a cuștii. Din clipă în clipă, ele își reaținteau privirea spre ușa de intrare. Poate vine și cineva cunoscut.
Ne-am întors la Valentin Lupu, omul pentru care viața nu se poate defini în afara acestui univers, aparte și unic în țară. Pentru oricine are cunoștințe minime despre păsări sau animale este clar că a ține în viață și a reuși să perpetuezi peste o sută de specii, în stare de captivitate, nu este o treabă ușoară. În cazul lui Valentin Lupu, lucrurile sînt puțin altfel. „La mine acasă, tata a crecut pești exotici și porumbei, iar eu am continuat această preocupare. Prin anii 1972-1973 am făcut prima expoziție de pești exotici, apoi, în 1978, una de porumbei. În anul 1981 am reușit să obținem acest spațiu. Cînd am primit casa în care funcționează „Vivariul”, locuită pînă atunci de țigani, am avut de luptat cu sute de șobolani. Pe lîngă faptul că nu existau uși sau ferestre. A fost greu pentru că a trebuit să ne îngrjim de toate. Însă, în decembrie același an, am reușit să deschidem o expoziție și de atunci am început să mergem înainte”, spune Valentin Lupu. Pasiunea și sacrificiul personal au fost cuvinte de ordine pentru directorul adjunct al Complexului Muzeal „Ion Borcea”. Și înainte și după 1989, aici s-a muncit la fel. „N-am ținut cont că e luni sau duminică, pentru că o dată plecat pe acest drum știam ce mă așpteaptă,” ne-a spus el. O zi de muncă la Vivariu, nu este deloc nici ușoară și nici cu program fix. „Vin dimineața și încep să vizitez toate speciile. Apoi, trebuie verificată starea lor. Dacă una dintre păsări este bolnavă, stăm la serviciu pînă noaptea”, mai spune Valentin Lupu. Deși director adjunct, toată ziua aleargă pentru îmbunătățirea Vivariului și crearea de condiții cît mai bune tuturor. „Am fost nevoit să învăț de toate. Cînd păsările au probleme de sănătate le facem analize la laboratoul veterinar. Tot acolo li se fac și injecțiile de rigoare”, a precizat el. De rest, adică deparazitare, dezinfecții etc, se ocupă chiar Valentin Lupu.
Cele mai dificile momente sînt perioadele de reproducere. „Atunci e jale – a spus în glumă. Trebuie supravegheată fiecare familie, trebuie căutate perechile potrivite pentru toți. Păsările sînt ca și oamenii, trebuie să există afinități, să se suportă între ele, atlfel, adio urmași”. Văzînd atîta viață într-o casă, am fost interesați să aflăm cum se descurcă cu hrana pentru toate speciile. „Avem fondurile alocate de la Consiliul Județean și ajutorul pe care ni-l mai acordă foștii mei colegi, unii dintre ei oameni cu funcții înalte, iubitori ai păsărilor, peștilor și animalelor”, ne-a mărturisit el. „Însă nu hrana e totul aici. Degeaba arunci mîncare păsărilor, dacă nu știi să le respecți și să le tratezi cum se cuvine. Ele simt prezența noastră și reacționează ca atare atunci cînd știi să te comporți cu ele”.
N-am mai insistat asupra farmecului, dar și greutăților întîmpinate de Valentin pentru a ține în viață cele peste o sută de specii. Însă cei care vor intra și vor vizita măcar o dată „Vivariul”, vor realiza efortul depus pentru a oferi, în primul rînd tinerilor, un picior de rai, în mijlocul urbei. Căci, așa cum frumos spunea el, „tot ce vedeți aici va rămîne pentru urmașii noștri, care, cred eu, ne vor aprecia după ceea ce am lăsat în urmă.” (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns