După șase luni petrecute la peste 5.000 de kilometri de casă, militarii băcăuani de la Baza Aeriană 95 au revenit în țară. ,aiorul Cristian Dandu-Bibire a avut în subordine 70 de militari proveniți de la una dintre cele mai mari baze ale Armatei SUA.
Când au îmbrăcat uniforma militară nu au făcut-o pentru o zi, ci pentru o viață. La fel ca și atunci când au plecat în misiuni la mii de kilometri depărtare, au știut că o fac, poate, pentru totdeauna. Că asta poate fi ultima dată când își văd familiile, prietenii, pe cei dragi. Este vorba despre militarii români angrenați în teatre de operațiuni departe de casă.
După mai bine de un deceniu de confruntări într-unul din punctele cele mai fierbinți de pe glob, Afganistanul, patru militari de la Baza Aeriană 95 Bacău au tras cortina și se numără printre ultimii militari băcăuani care sună retragerea din acest colț de lume.
Unul dintre ei este maiorul Cristian Dandu-Bibire. La doar 37 de ani, ofițerul poate fi considerat un veteran al acestor misiuni: Kosovo-2008, Kabul-2011, și acum Kandahar. Maiorul Dandu a trebuit să facă față provocării de a fi primul ofițer român care a comandat trupele americane care încadrează poliția militară de pe aeroportul Kandahar. Proveniți de la una dintre cele mai mari baze ale Armatei SUA, Fort Carson (Colorado), și aflați la prima misiune sub comandă internațională, aceștia au fost la început reticenți în a accepta la comandă un ofițer provenit dintr-o țară membră NATO de dimensiunileTexasului. După ce au descoperit că atât ei, cât și ofițerul român, trecuseră prin același program de pregătire în US Army Military Police School, la Fort Leonard Wood (Missouri), diferențele culturale s-au atenuat și împreună au reușit consolidarea unei echipe care a făcut față cu brio provocărilor mediului ostil de pe aeroportul Kandahar. „Fără îndoială – spune maiorul Dandu – ultima misiune a fost cea mai dificilă dintre toate din cauza complexității mediului din baza militară de pe Aeroportul Kandahar. Dincolo de trupele staționate, acolo este locul în care trăiesc câteva mii de angajați civili ai firmelor care sprijină logistic acțiunile militare. Atrași de mirajul unor salarii superioare celor din țările din care provin, acești angajați vin din țări cum ar fi India, Pakistan, Bangladesh ș.a. și acceptă să lucreze în condițiile unei zone de conflict, chiar dacă uneori ei înșiși devin victime colaterale ale războiului. Pentru Poliția Militară, aceste câteva mii de oameni au însemnat o altă mare provocare, în condițiile în care pe aeroport nu există niciun alt fel de forță polițienească, iar nivelul activității criminale este suficient de consistent (trafic de droguri, arme, hărțuiri sexuale, altercații, fraude fiscale etc.). La rândul lor, localnicii care au avut șansa de a fi acceptați, după verificările de securitate, să lucreze pentru forțele Coaliției în interiorul bazei așteaptă cu neliniște momentul în care acestea vor părăsi teatrul de operații. Pentru mulți dintre ei, dată fiind colaborarea cu militarii și ostilitatea talibanilor, nu există din păcate prea multe opțiuni, cea mai realistă fiind părăsirea zonei odată cu retragerea trupelor”.
Dincolo de uniforma militară, maiorul este căsătorit și are doi băieți: unul de 10 și unul de 3 ani. Primul a prins toate misiunile tatălui său, iar cel de-al doilea avea 3 luni la penultima și 3 ani la ultima. „Am o soție deosebită și doi copii minunați – mărturisește maiorul Cristian Dandu-Bibire. Nu cred că fără suportul absolut excepțional primit din partea familiei aș fi reușit să fac față acestor misiuni și să rămân în continuare un soț și un tată, sper eu, bun. Cred că ceea ce ne leagă în primul rând este credința în Dumnezeu, care are în final grijă și de cei care se întorc la familiile lor, și de cei care, din păcate, pleacă dintre noi pentru totdeauna. Credința și dragostea ne-au unit și am putut trece mai ușor peste momentele de despărțire. Vorbind despre familii, am fost impresionat de suportul pe care îl primesc militarii americani din partea celor de acasă. De Sărbători, și pot spune că le-am prins pe toate, veneau avioane cu fel de fel de daruri pentru aceștia, trimise atât de familii, cât și de diferite organizații caritabile din SUA. De multe ori, poate nu valoarea acestor daruri este importantă, ci faptul că undeva, departe, acasă, cineva se gândește la tine. Din punctul meu de vedere, poate cel mai mult mi-a lipsit de Sărbători o Sfântă Liturghie ortodoxă. Din păcate, există un singur preot militar român în Afganistan, care aparține trupelor românești dislocate în provincia Zabul. Chiar dacă acesta a făcut eforturi deosebite să ajungă în toate locațiile, dat fiind faptul că de fiecare dată trebuia să zboare cu elicopterul între diferite baze, nu a reușit să fie și cu noi atât cât mi-aș fi dorit”.
Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, militarii români își fac loc și pentru emoții atunci când derulează proiecte umanitare care îi implică pe copiii afgani sau pe părinții acestora. Astfel, în precedenta misiune, cea desfășurată de Statul Major al Forțelor Aeriene la comanda aeroportului din Kabul, militarii s-au implicat activ în dotarea unui orfelinat aflat în apropierea aeroportului.
Este greu de spus care sunt motivațiile ce îi determină pe militarii români să participe la astfel de misiuni cu grad înalt de risc. Pentru cei mai mulți, spun aceștia, este o ocazie unică de a-și demonstra lor înșiși că pregătirea din țară este compatibilă cu cerințele Alianței și că, în final, nu suntem cu nimic mai prejos decât partenerii noștri de coaliție. Adeseori invocată de cei mai puțin familiarizați cu riscurile asumate, motivația financiară joacă și ea un rol semnificativ, dar, în final, acești bani au și ei la rândul lor un cost. Vorbim aici de costul reprezentat de lipsa de lângă familie, acumularea unui stres pe care numai o zonă de conflict îl poate genera și, nu în ultimul rând, de posibilitatea de a nu-i mai vedea niciodată pe cei dragi. Mai trebuie amintit că absolut toate țările NATO își motivează militarii voluntari care participă la aceste misiuni cu compensații financiare.
Ultima misiune în Afganistan
Anul acesta, la mai bine de un deceniu de la începerea războiului, NATO își va retrage trupele din Afganistan. Iar după 2014, cel mult 15.000 de soldați ai Alianței vor rămâne în această țară doar pentru antrenamentul și consilierea armatei naționale. La sfârșitul lui 2013, NATO avea în Afganistan 84.000 de soldați, dintre care 60.000 erau americani. Toate contingentele își vor retrage gradual militarii, astfel încât, în următoarele 12 luni, misiunea ISAF să fie declarată oficial încheiată. România a început misiunea în Afganistan în ianuarie 2002, cu câteva zeci de soldați dintr-o unitate de poliție militară. După ani de razboi, contingentul românesc a ajuns la 2.000 de militari. În decembrie anul trecut, în provincia Zabul mai erau puțin peste 1.000 de oameni, și aceștia urmând să fie retrași până la sfârșitul lui 2014. De-a lungul celor 12 ani de conflict, trupele NATO au înregistrat pierderi semnificative. Mai mult de 3.400 de militari ai Coaliției au murit în luptele cu talibanii, peste 2.000 fiind americani. Armata română a pierdut și ea 23 de militari, ultimul la sfârșitul săptămânii trecute, majoritatea fiind uciși de bombele improvizate ascunse pe drumurile prăfuite ale provinciei Zabul. Așa cum s-a hotărât la Summitul de la Chicago din 2012, NATO nu va abandona Afganistanul. Din 2015, va începe misiunea Resolute Suport, o misiune de antrenament și consiliere a armatei afgane. Numărul soldaților va fi mult mai mic, între 10.000 și 15.000 de militari, dintre care două treimi vor fi americani. Armata Română va participa cu 200 de oameni.
Lasă un răspuns