Pe 19 ianuarie 2012 s-au implinit noua ani de la trecerea la cele vesnice a celui care a fost filosoful, publicistul, poetul si eseistul moinestean Constantin Micu-Stavila (n.18 august 1914, in Moinesti-d.19 ianuarie 2003, la Bucuresti), unul dintre martirii spiritualitatii romanesti, care a trecut, ca si alti reprezentanti de seama ai culturii romane, prin lungul sir al inchisorilor si lagarelor comuniste. S-a nascut la Moinesti, provenind dintr-o familie de preoti si invatatori.
Urmeaza cursurile primare in localitatea natala, continindu-le in Capitala, unde absolva in anul 1933, Colegiul National „Sfintul Sava”, urmindu-le apoi pe cele ale Facultatii de Filosofie din cadrul Universitatii Bucuresti si revenind un an mai tirziu la celebra scoala bucuresteana, in calitate de profesor de filosofie.
Intre 1940-1942, se va afla la Viena, Freiburg si Leipzig, unde va studia filosofia, paralel cu activitatea pe care o desfasoara atit la Biblioteca Nationala din Viena, cit si la Deutsche Bucherei din Leipzig, pentru a se putea intretine. Prin stralucitele sale studii in strainatate, va obtine titlul de doctor in filosofie cu teza „Finalitatea ideala a existentei umane” (1942), pentru care este distins cu mentiunea „Magna Cum Laude”, la Facultatea de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii Bucuresti. Va debuta editorial cu placheta „Sosirea larvelor” (1934), urmata in 1943 de cea de-a doua carte de versuri, „Psyche”.
In 1942, isi incepe si scurta sa cariera universitara, predind pe rind, la catedra de Istoria filosofiei moderne, Epistemologie si Metafizica a Facultatii de Filosofie Bucuresti (1942-1944), apoi in calitate de conferentiar de filosofie la Facultatea de Teologie Bucuresti (1943-1947).
In 1947, cariera sa universitara este intrerupta brusc, o data cu instaurarea noului regim comunist de sorginte sovietica. Dupa indepartarea din invatamintul universitar (1947), perioada in care a fost si director de cabinet al unui alt mare fiolosof, Ion Petrovici (pe atunci ministru al Educatiei Nationale), va fi aresat in anul 1950 si condamnat la munca silnica, trecind prin odioasele temnite si lagare comuniste, inclusiv prin Colonia Midia de la „Canalul Mortii”.
Dupa ani de temnita grea, se izoleaza in propria casa, refuzind orice propunere de angajare, inclusiv cea facuta de Tudor Vianu si Mihai Ralea, de a primi un post de cercetator stiintific la Academia Romana. Dupa ce, in cei citiva ani de zile va duce o viata plina de privatiuni alaturi de sotia sa (Viorica Vladescu-Stavila), va pleca in 1969 in Franta, unde i se vor recunoaste meritele sale incontestabile.
Va fi unul dintre admiratorii si discipolii lui Constantin Noica, pe care il va vizita deseori, la Paltinis. Opera sa de referinta ramine „Descoperirea vietii personale”, manuscris ascuns de prigoana comunista si descoperit dupa moartea filosofului (publicat ulterior la Editura „Paideia”, Bucuresti, in 2006). (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns