Polițiștii de la Serviciul Judiciar sînt cei care se ocupă de instrumentarea cazurilor ce se lasă uneori cu arestări. Ei sînt printre cei mai expuși riscurilor, atîta vreme cît sînt în prima linie în cazul arestărilor unor persoane nu dintre cele mai educate și politicoase. Însă nu totdeauna o arestare se lasă cu lacrimi și dramatism. Cel puțin două situații povestite de unul dintre ofițerii care lucrează la acest serviciu țin de domeniul literaturii. „Eram cu cîtva timp în urmă pe urma unui urmărit general. Se numește Ion Chiriac. Pe numele lui a fost emis un mandat de arestare pe care nu-l putem pune în aplicare nicicum, pentru că, de fiecare dată cînd ne duceam la el acasă, nu era de găsit. Și să nu credeți că ne duceam numai ziua pînă la ora patru, cînd se termină programul de lucru. Nu!, ne duceam și noaptea, și în zorii zilei, și după amiaza, de ajunsesem de-acum să ne gîndim că a intrat în pămînt, nu alta. Pînă cînd, într-un final, cineva ne spune o informație care ne-a lăsat cu gura căscată. Știindu-se cu musca pe căciulă, omul nostru își cocoțase un pat pe acoperișul casei, unde dormea fără probleme. Așa că, puteam noi să-l căutăm pînă îmbătrîneam, că nu ne-am fi dat seama de tertipul la care a recurs”, ne-a spus Ovidiu Mardare, ofițer la Serviciul judiciar al IPJ Bacău.
După ce s-au lămurit că informația era reală, polițiștii au mai avut de rezolvat o problemă: aceea a accesului în curtea lui Chiriac. Treaba nu era deloc simplă, pentru că omul își adunase în ogradă o haită de vreo 30 de cîini. „Și erau răi, nu glumă, că lătrau aia, de te trecea cu fiori. Am apelat atunci la un spray lacrimogen, iar mie mi-a revenit sarcina de a-i «torpila» pe maidanezi. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de poartă. Am golit tot tubul, pînă să-i văd pe toți inofensivi. Numai că, pe lîngă lătrători, au fost afectați și colegii mei, care între timp înconjuraseră casa și s-au nimerit în calea vîntului ce bătea dinspre curte. Au lăcrimat și ei, dar și noi ne-am întors victorioși cu prada”, își amintește Mardare.
Printre amintirile ofițerului se mai numără o alta, legată de data asta de o femeie căreia îi ține minte doar numele, Adela, care avea un mandat de arestare pentru că nu plătise o amendă de vreo 40.000 de lei pe CFR. Cînd s-a dus prima dată la ea acasă, femeia, mamă a doi copii, l-a înduioșat pe polițist, care i-a propus să meargă la vecini să facă rost de bani și să-și plătească amenda în drum spre seadiul poiliției. Numai că, odată scăptată de sub privirea polițistului, Adela s-a făcut nevăzută în grădină și nu i-a mai dat nimeni de urmă, timp de două săptămîni. „Am aflat apoi că avea un concubin și că stă la el. Am ajuns acolo pe la patru dimineața, pentru a fi sigur că o găsesc acasă. Am urcat la etajul patru, am bătut la ușă, am văzut că s-a uitat cineva pe vizor, dar nu mi-a dat nimeni drumul. Atunci am bătut mai tare și, spre surprinderea mea, ușa a căzut, ca-n filme, la pămînt: cu praf, cu toată regia de rigoare. Nu-mi venea să cred că am dărîmat ușa omului cu o bătaie mai puternică în ușă. Nici măcar nu am dat cu pumnul. În fața mea era un bărbat, care tremura tot, și care a început să îngaime că Adela e în casă. Asta mi-a mai luat o piatră de pe suflet: nu-i dădusem ușa de pămînt chiar degeaba. Am intrat s-o caut pe Adela, însă aceasta iar se evaporase. Am înghețat la gîndul că, de frică, femeia s-a aruncat pe geam, de la etajul patru. M-am apropiat cu groază de geam, dar n-am văzut nici un fel de agitație, așa că m-am mai liniștit și am început s-o caut prin casă. Cred că m-am învîrtit mai bine de-o oră și n-am găsit-o nicăieri. Într-un final, m-am așezat buimac, pe patul din sufragerie și, cum mă uitam la masa din fața mea mi-a venit așa, parcă fără să mă gîndesc, să ridic fața de masă. Adela mea era sub masă, așezată cu capul pe un scaun și cu picioarele pe altul, în așa fel încît, dacă nu ridicai fața de masă, nu se vedea nimic. Cînd am plecat cu Adela, l-am întrebat pe concubinul ei dacă are pretenție să-i repar ușa. A dat repede din cap că nu era cazul și că a căzut pentru că tocmai fusese montat proaspăt un toc nou, iar mortarul nu apucase să se usuce”, a încheiat ofițerul. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns