Un fragment de raționament al domnului Andrei Pleșu, în ziarul Adevărul, mi-a atras atenția și mă simt obligat să îl corectez. Încercând să critice ambele tabere de opinii, eruditul editorialist scrie despre românii emotivi care se declară pro-refugiați: „Cei care le resimt şi le declară (emoțiile n.m) ca atare nu trec decît rareori la fapte: nu se reped să-şi asume, cu titlu personal, nici un act de mărinimie; nu iau acasă o familie năpăstuită, sau măcar un singur om dintre cei aflaţi în pericol” (sursa).
Altfel zis, «Cui îi e milă de refugiați, să și-i ia acasă!» Hmmm, unde-am mai auzit eu vorba asta, sigur am zis-o și eu, dar când? Ah, da, în problema câinilor vagabonzi! «Cine iubește câinii să și-i ia acasă!» Cu alte cuvinte, domnul Andrei Pleșu ne spune (în fragmentul său de raționament) să nu se bage decât cei care vor să facă ceva personal și nu le cer altora să le rezolve dorințele. Defect! Defect rău de tot!
Societatea e stratificată în mai multe tipuri de categorii, una fiind după ocupații. Eu sunt pentru eutanasierea maidanezilor, dar asta nu înseamnă că pun mâna pe laț și caut câini să-i spânzur pe casa scării. Ca să fiu și mai plastic, avem nevoie de angajați la morga spitalului, dar asta nu ne face deloc să punem vata în nas și alte orificii rudelor decedate. Tot de-aia nu ne facem toți gropari șamd. Și nici în caz de incendiu nu ne repezim la tulumbele pompierilor!
De ce? Pentru fiecare activitate există oameni plătiți, suntem o societate civilizată și – nu numai teoretic – bine organizată. Militarii, de pildă, trebuie să-și merite pensiile speciale pentru care stau cu baioneta în coasta politicienilor. Toți angajații sistemului social din România trebuie să ajute eventualul val de refugiați abătut spre România. Nu eu! Eu și majoritatea populației trebuie să-și plătească impozitele și să-și facă treaba în mecanismul societății în care e angrenat, nu să-și bage nasul în borșul altuia.
Trebuie, deci, ca absolut toți românii să ia acasă refugiați și să-i integreze? Nu, pentru asta avem oameni plătiți. Ca plătitor de impozite, pot fi boier și să cer ca statul român să ajute niște oameni. De aia spun că partea asta de raționament a domnului Pleșu este eronată. Unde are însă dreptate filozoful? Când spune că „nu Europa e soluţia crizei arabe”. Aici sunt de acord cu Andrei Pleșu, că lumea nu e un reality-show televizat gen „schimb de populații”.
aa a zis
Unde gresiti dvs e acolo unde derogarea de responsabilitatea si actiunea personala se face in numele civilizatiei, prin aruncarea in carca statului a tot ceea ce nu tine de practicarea meseriei noastre. Statul sa faca, statul sa dreaga, statul sa ne dea, statul sa ia decizii in locul nostru. Macar cand e vorba de ajutorarea unor oameni, acest ajutor poate veni (si) din partea societatii civile, a fiecaruia dintre noi.
Altfel, in privinta cotelor obligatorii de emigranti, mai mult sau mai putin refugiati, chiar n-as vrea statul sa ia decizii peste capul meu, al nostru, al romanilor, decizie impusa de Germania, aceeasi care practic i-a si chemat. Dar, daca „umanistii” tipa dupa ei, imi vine sa le zic si eu ca Plesu, ia-ti-i acasa, frau Merkel sau coana Marcico, si nu ma obliga pe mine sa ii intretin, ca eu n-am bani destui nici pt mine. In plus, tara asta nu-i ghetou, are someri prea multi si natalitate oricand gata din nou sa creasca, dar nu ma pot opune daca coana Merkel, care bani prea multi, duce lipsa de sofer sirian, unul care sa-i daruiasca si cinci copii, isi ia unul pe-acasa. La ea!
Asta cred ca era ideea lui Plesu.