Uitasem să vă spun că în satul meu (Valea lui Ion), întîlnești pe unii dintre cei mai deștepți oameni de pe pămînt. Dacă n-o fi chiar așa, să știți că pînă acum n-a murit nimeni din asta. Ca și consătenii mei, cred că și dv. ați citit Biblia, dar nici prin gînd nu vă trece la ce concluzie au ajuns vălenii. Ei bine, au descoperit că politicienii de azi, guvernul și instituțiile statului se aseamană foarte mult patriarhului biblic MOISE. Știți că Moise i-a purtat pe izraeliți 40 de ani prin deșert spre pămînturile făgăduinței, pînă cînd printre cei vii n-a mai rămas nici un om care să fi ținut minte perioada robiei din Egipt. Politicienii noștri au ales aceeși tactică: să poarte oamenii „în deșert” pînă nu va mai rămînea nimeni dintre cei ce au fost robiți în socialism. Numai așa va putea fi construit capitalismul, spre care ne îndreptăm, totuși, dar ceva mai agale. Întîi de toate, însă, trebuie să prefacă meleagurile noastre într-un deșert cît de cît asemănător celui al lui Moise. După aceea, oamenii n-au decît să moară, fiecare după cum îl duce capul. Numai că ei, consătenii mei, nu vor să moară ca proștii în pustiu. Măi, fir-ar a dracului de treabă, și-au zis ei, păi din munca noastră vedem că nu se poate trăi. Oare conducătorii noștri din ce trăiesc? Cum din ce? Din vînzări. Vînd tot ce se poate vinde din țara asta, pe șpăgi și comisioane, din care răsar ditamai conace boierești, mașini extra și cîte și mai cîte. Duc o viată de lux, blestemații. Oare noi să fim mai proști? Hai să cumpărăm și să vindem prin toată Europa, cum fac și ei. Vize nu ne mai trebuie – la treabă fraților! Așa că acum, jumătate din populația satului cutreieră drumurile Europei, ca să hranească cealaltă jumătate rămasă acasă. Umblă oamenii din cauza sărăciei ori pe unde s-ar putea pricopsi cu ceva. Sărăcia este lucie și are tendința de a se extinde în ritmuri chiar mai accelerate decît prevăd legile, ordonantele de guvern și bugetele. Săraci sînt învățătorii și profesorii, asistentele și medicii, bibliotecarii și funcționarii, ei, țăranii, muncitorii și (după cum au aflat la un cenaclu literar), nici scriitorii, muzicienii și artiștii nu o duc mai bine. Așadar, în condițiile comercializării totale a vieții, aceste profesii devin de prisos, poate chiar dăunătoare.
Culmea culmilor e că și politicienii par a fi sărăci. Unul pe care consătenii mei îl cunosc foarte bine li se plîngea că un polițist l-a amendat cu 100.000 lei, fiindcă n-a respectat culoarea roșie a semaforului. „Ce, ai băut gaz?, i-a spus polițistului. De unde să scot eu atîta bănet pe amendă?”. Tocmai el. care a respectat cu sfințenie culoarea roșie. Ce voia ăla, să aștepte să se facă roșu, galben și albastru? Și dacă se făcea numai roșu și galben, că albastru nu se facea deloc? Și îndeobște, el nu și-a bătut capul niciodată cu semafoarele, pentru că zeci de ani n-a mers pe jos. A avut întotdeauna mașina la scară, cu șofer profesionist. Are și acum, dar s-a întîmplat să-i vină rău șoferului și-a trebuit s-o ia apostolește spre vila lui. Ori, asta înseamnă că trebuie să plătescă amenzi? Normal că nu are bani de dat. Păi cu asemenea sărăcie, vă întreb, o mai fi mult pînă cînd țara va fi ca deșertul Arabiei?
Cutreierînd Europa, consătenii mei au mai facut o descoperire epocală. Au observat că în Scoția bărbații poartă fuste și ciorapi pînă la genunchi. Ba chiar și prin Anglia, prin Londra.Vă trece prin cap de ce? Pentru că scoțienii nu se trag ca tot omul din Adam, cum scrie la Biblie. Se trag din Eva. Asta explică prea bine apucăturile lor vestimentare. Ajungînd pînă în Anglia și Scoția, vălenii au speculat gusturile acestora cu mare rafinament. Au țesut și vîndut mii de metri din pînza cadrilată și o sumedenie de laicere, pichiri, teslaifere, căciuli negre și brumării, pieptărașe din blană de miel, cusute cu motive în ghindă și alte sute de obiecte care se caută pe acolo. Ițari, nu, n-au putut vinde. Poate că nu înțelegeu ăia limba vălenilor, că nici ei n-au înțeles prin metrouri decît „Piața Doun Toun, cu peronul pe dreapta”. De aia își zic, amuzîndu-se,”Valea lui Ion, cu peronul pe stînga”.
La cenaclul ăla literar (unde au aflat cum o duc scriitori și artiștii), au luat cunoștință și de arta nouă, modernă, mult deosebită de arta lor țărănească. Li s-au citit poezii, cîteva schițe și un fragment dintr-o piesă de teatru.Totul într-o tăcere mormîntală. Nu tu aplauze, nu tu aprecieri, doar cîteva plescăituri din limbă, a mirare, și cam atît. Scriitorii s-au aratat tare abătuți. Spuneau că sătenii n-au înțeles arta lor și nici n-au s-o înțeleagă. Fiindcă operele lor sunt cu 100 de ani înaintea secolului pe care îl trăim. Așa o fi, nu zic. Înțeleg, însă, că țăranii au învățat foarte repede „arta supraviețuirii”, că s-au adaptat noilor realități ale vieții dramatice pe care suntem nevoiți s-o ducem. Este unica ușă prin care se pot salva. Așa că, țăranii își fac cruce. Spun „Doamne-ajută” și fac ce știu și ce pot ei mai bine. Se vede treaba că arta lor, așa țărănească cum e, se dovedește a fi și frumoasă și rentabilă, mai ales cînd o descoperă alții, care nu se strîmbă și nu se-ngrețoșează de laicerele, pichirile, căciulile lor din blană de miel, de bundițele și oalele lor de lut. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns