Valea Muntelui. O zonă superbă până acum câțiva ani, când pădurile se întindeau până aproape de firul Trotușului, pare să renască chiar din cenuşa arborilor doborâţi fără milă imediat după 1989. După mai bine de două decenii însă, din pădurile seculare au rămas doar cioatele, iar dealurile arătau ca după o tornadă puternică. De fiecare dată, cei ajunși la putere au spus că sunt hotărâți să taie în carne vie pentru oprirea masacrului pădurilor pe Valea Muntelui. Tăvălugul milioanelor de dolari care treceau dintr-un buzunar într-altul, fără niciun fel de control, nu mai putea fi oprit. Sau poate nu s-a vrut acest lucru. Cei care au încercat să spună câte ceva despre matrapazlâcurile de pe Valea Muntelui au sfârşit prin a fi atacați cu pietre, casele le-au fost devastate, firmele incendiate, sau chiar au primit amenințări cu moartea. Acum mai bine de 15 ani, din cauza disponibilizărilor masive de salariați de la Mina Comănești, Comprel Comănești și schelele de petrol din zonă, aproximativ 10.000 de oameni rămași pe drumuri și-au cumpărat cal, căruță, drujbe și au început să devasteze pădurile.
Din cauza numărului mare de disponibilizați, zona a fost declarată defavorizată. Drept urmare, au început să apară zeci de investitori, majoritatea provenind din țările arabe, care și-au montat numai gatere, înființând în zonă piața neagră a lemnului. Acești investitori nu au cumpărat masă lemnoasă la licitațiile organizate de Direcția Silvică, în timp ce volumul debitului de bușteni ajungea să depășească 240.000 de metri cubi pe an. Cheresteaua produsă era exportată de firmele arabe la un preț modic, lucru ce a stârnit nemulțumirea patronilor de firme care executau numai produse finite şi care astfel au rămas fără materie primă.
În această situaţie, un puternic semnal de alarmă a fost tras la acea vreme de Gheorghe Milea, patronul firmei Milea Impex, din Dărmăneşti, cu peste 400 de angajaţi care, împreună cu câțiva patroni de firme puternice, au avut curajul să se organizeze într-un așa-zis „Cartel” și au făcut tot ceea ce le-a stat în putere pentru a aduce la cunoștința guvernanților matrapazlâcurile care se petrec în zonă. Lor li s-au alăturat şi lucrători silvici din Agăş, iar represaliile nu au întârziat să apară. Locuinţa lui Ștefan Hantăr, timp de aproape patru decenii șeful Ocolului Silvic Agăș, a fost atacată cu pietre şi devastată, la fel ca şi cea a lui Dumitru Tamba, fost tehnician silvic. Coincidenţă sau nu, la puţin timp, firma lui Milea a ars din temelii într-un incendiu.
Dar începutul fusese făcut. Încetul cu încetul, mecanismul instituţional a început să funcţioneze. În zonă au fost trimise controale peste controale, raziile poliţiştilor şi jandarmilor s-au intensificat, au fost create puncte de control la ieşirea din localităţi. Toate acestea, precum şi împăduririle masive făcute de-a lungul anilor – e drept, unele cu un puternic iz electoral – au schimbat radical faţa Văii Muntelui. Dacă în urmă cu peste un deceniu aproape în fiecare gospodărie micile circulare nu mai conteneau, iar în pieţele din Agăş şi Palanca abia dacă mai găseai un motor electric de peste Prut, acum lucrurile stau altfel. Abia ici-acolo dacă mai funcţionează vreun gater, iar afaceriştii de ocazie au renunţat, constrânşi de înăsprirea legii şi de amenzile foarte mari, care uneori depăşesc valoarea eventualului profit. Astfel, dealurile golaşe, ce ofereau o imagine dezolantă, sunt acum în mare parte acoperite cu brazi tineri, ceea ce face ca imaginea de acum peste un deceniu să fie de nerecunoscut. Majoritatea țăranilor, de la Dărmănești și până la Ghimeș, nu sunt mai bogați ca alții. Ei continuă să-și ducă în spate aceeași țapină veche, mână aceiași cai, mănâncă aceeași pîine şi slană tăiată cu brişca, nu și-au construit palate și nici nu au adunat averi. Pe spinarea lor s-au îmbogățit însă alții. Unii, foști sau actuali demnitari. Alții, străini, în mare majoritate arabi, aciuați nu se știe de unde prin părțile locului. Muntenii au reuşit însă, cu perseverenţă şi de cele mai multe ori cu sacrificii, să dea o nouă înfăţişare Văii Muntelui. O Vale ce începe să semene tot mai mult cu cea de odinioară.
Lasă un răspuns