Constantin CĂLIN
Cînd vrei să vezi ce înțeleg poeții prin poezie, îți dai seama de marea varietate a definițiilor date de ei și de faptul că acestea nu seamănă mai deloc cu cele din manuale și dicționare. Tînărul Alecsandri, de pildă, cochetează cu ideea că poetul e un „mincinos” și poezia – o minciună, care, adesea, n-are „analogie cu starea sufletului său”: poate să facă „elegii duioase”, cînd e bucuros și „cîntece vesele”, cînd e supărat. Peste ani, ceva similar va declara și Vlahuță, reconstituind „dosarul” genezei unei poezii de-ale sale: „Cuceritorul”. Însă, nu o dată, cei mai mulți dintre poeți numesc „poezie” lucruri care n-au legătură directă cu munca literară. Romantismul i-a deprins cu opinia (formulată de Lamartine) că „le grand poete, c’est la nature”, vorbe luate ad litteram, și de aceea caută poezia în manifestările ei: „Sfînta poezie-n mantă / Radiantă / D-alb, de roșu și de-azur / Înveșmîntă deal și vale / Cîmp și cale: / Nu lasă nimic obscur!” Sentimentul naturii devine sentiment al poeziei naturii și, prin simplificare, „poezie”. După această logică poezia e intrinsecă unui peisaj sau unui anotimp. De-a lungul secolului al XIX-lea numeroși poeți (dar și prozatori) vorbesc, apoi, de „poezia vieții”, diversă, pe care o disting în evenimente, îndeletniciri, gesturi, obiecte. Există, prin urmare, „poezia” unei iubiri, a unui zîmbet, a unui glas, a unei priviri, a unei strîngeri de mînă, a unei pălării, a unei rochii, a unui parfum, a unui tablou, a unui strugure, a unei gutui etc. Durerea și bucuria au, fiecare, „poezia” lor. „Dumneavoastră – remarcă undeva un personaj – vorbiți ca în poezie, o poezie nebunatică și caldă, spre deosebire de poezia plînsă și amară de pînă acum”. Tot ce se trăiește, tot ce se visează, tot ce produce o vibrație sufletească e numit „poezie”. „Am văzut – scrie un autor tînăr – cîteva cimitire de o poezie nețărmurită”. În rezumat, orice emoție puternică și orice senzație de plăcere intensă e echivalată cu „poezia”. „Lumea este poezie”, s-ar fi putut spune cu un vers al lui Bolliac. Cum se vede (exemplele de mai sus o demonstrează), poezia e confundată cu poeticul, cu ceea ce generează poezie. De altminteri, „poetic” e un alt cuvînt de care se abuzează. Tot ce e pitoresc, sau patetic, sau tandru („dulce”), sau inefabil, e „poetic”: culmi și văi, ape și stînci, scene de despărțire și îmbrățișări, amintiri, elanuri etc. La rîndul său, începînd cu ultimele decenii ale aceluiași secol, și el e concurat de „poemă”, cuvînt pe care, la noi, l-a impus Macedonski. Numai în „Noaptea de ianuarie” îl folosește de trei ori: „Este o poemă-ntreagă să poți zice: «Am iubit»”; „Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit”. În epocă, tendința majorității celor care scriu e de a vedea pretutindeni „poeticul”, „poezia”, „poema”, metafore supreme, evocatoare, care exclud alte determinări. Nu numai lucrurile frumoase sînt considerate astfel, ci și cele urîte. După un autor din cercul macedonskian, mizeria are „poema” ei: „Îmbrăcămintea lor (a copiilor săraci – n.m.) e o poemă întocmită din zdrențe”. Și tot așa: suferința, resemnarea etc. Explicit sau implicit, întrebarea „ce e poezia?” se repetă din ce în ce mai des, dar nu se ajunge la o definiție globală, satisfăcătoare. Eminescu a răspuns: „Înger palid cu priviri curate, / Voluptos joc de icoane și cu glasuri tremurate, / Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea”. „Limbă cu suflări divine”, i-a spus un contemporan de-al său. Mai tîrziu, Goga a numit-o „biserică cu porți neîncuiate”. Așadar, imagini și înțelesuri diferite, chiar și în cazul unui singur aspect. Nici criticii nu dau definiții convergente. „Este greu – recunoștea Ilarie Chendi – a reduce poezia la anumite principii fixe, cîtă vreme manifestarea ei e de natură individuală”. În ciuda dispersiilor, aproximațiilor, vagului, multitudinea definițiilor denotă existența unui interes crescut față de activitatea poetică. Schimbarea de generație, la începutul secolului XX, a adus cu sine schimbări de natură sociologică și estetică. Intră în literatură oameni noi, din alte pături sociale decît în trecut, cu viziuni noi. Se produce, apoi, cum sesiza – exact – Ibrăileanu o trecere de la „multilateralitate” la „specializare”: Vlahuță și Caragiale – exemplifica el – „îs numai scriitori”. Mulți însă nu vor să fie decît „poeți”, „artiști”. Deși nu e o meserie ca oricare alta, poezia revendică recunoașterea ei între meserii. Raporturile cu realitatea sînt regîndite. „Poezia înduioșării” (denumire inventată de Macedonski), dominantă într-o bună parte a secolului al XIX-lea, se restrînge în fața „poeziei sociale”. Deși cuvintele „poezie”, „poetic”, „poemă” continuă să fie frecvent folosite, intențiile idilizante sînt în scădere. Dacă un Alecsandri își îngăduia să ia în derîdere „poezia” (sau, mai precis, afectările poetice, numindu-le, cu limbajul publicului său, „parascovenii”, „bocituri” etc), cei mai mulți dintre autorii de la începutul secolului XX n-o mai fac. Cît timp se îndeletnicesc cu ea, poezia e un lucru serios, aproape grav, privit cu responsabilitate. Asta nu înseamnă că au isprăvit să se întrebe ce e. Produs al „fanteziei” sau al imitației? Cîntec sau pictură? Libertate sau constrîngere? Improvizație sau elaborare? Răspunsurile, bineînțeles se contrazic. De fapt, chiar dacă în intervalul scurs de-atunci s-au obținut nu puține clarificări teoretice, nici azi nu se întîmplă altfel. Cert, poezia exclude dictatura majorității. La urma urmelor, importantă e găsirea unui mod individual și nu înscrierea într-o definiție.
Lasă un răspuns