Despre plopi
Lucrările de lărgire a căilor rutiere intra și extrabăcăuane au dus la tăierea a zeci de plopi. Impresionat de rădăcinile lor ca de niște vestigii istorice, i-am trecut pe lista subiectelor de „varietăți critice”. Rezultatul e articolul de mai jos.
În literatura română, ca de altfel și în spațiul românesc, plopul capătă o întrebuințare mai deasă abia în a doua jumătate a secolului al XIX- lea. Anterior, e amintit în Biblia de la București: Pune-voi la pămîntul cel fără de apă chedru și tisă și mirsină și chiparos și plop” (Isaia XLI, 19), dar după aceea aproape că dispare. Poeții Văcărești și Conachi sînt impreciși cînd e vorba de arbori, pentru care folosesc termebnul generic de „copac”: „Într-un copaci zarifior (frumușel – n.m.), / Un șoim prins în lănțișor/ Strigă amar ciripind, / Norocul său blestemînd” etc. Cuvîntul „plop” apare din nou abia la contemporanul lor, Dinicu Golescu. Acesta i-a remarcat departe de țară, mergînd de la „Minhen” (Munchen) la Nimfenburg, o localitate satelit a celui dintîi: „tot acest drum este lucrat cu alee de tei și plopi”. Apoi plopii se întîlnesc, ici-colo, în scrierile unora dintre patruzecioptiști: la Alecsandri („Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare”), la Constantin Negruzzi („După prînz, ne-am dus în grădină, ne-am tologit sub un bătrîn plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri”), la Alecu Russo („Stînca asta încununată cu plopi și mestecăni”). Însă cel care a atras atenția asupra plopilor, asociindu-i cu o poveste de dragoste, e Eminescu, prin prima strofă a unuia dintre cele mai populare poeme ale sale: „Pe lîngă plopii fără soț/ Adesea am trecut; / Mă cunoșteau vecinii toți-/ Tu nu m-ai cunoscut”. Versurile citate arată că plopul, care „de ordinar crește în lunci”, fusese introdus în arealul orașelor odată cu unele elemente de civilizație. Ce se întîmplase, de fapt? Sub influență occidentală, el începuse să fie utilizat (inversul a ceea ce se întîmplă azi) în tot mai multe locuri, împreună cu teii și castanii, ca marcă a sistematizării drumurilor, șoselelor, aleilor de la intrare spre conacele boierești ori ale celor din grădinile publice: „Plopii din marginea drumului își plîngeau frunzele în vînt și triști își încovoiau vîrfurile țuguiate”. (Ion Popovici- Bănățeanu)
Și: „Și cu cît mă duce gîndul/ Peste vremuri înapoi,/ Tot mai suflâ-n vînt icoana/ Unui car cu patru boi. / Uite-l cît de-ncet coboară, /Încărcat cu galbeni snopi,/ Pe drumeagul de pe culme,/ Străjuit de-un șir de plopi!” (Vasile Militaru)
Și: „Uite-l. Acum urcă aleea cu plopi”. (Corneliu Moldovanu). Cu o excepție (cea din relatarea de călătorie a lui A. Russo), plopii din textele celor amintiți mai sus fac parte, nu încape îndoială, fie din specia tremula, ale căror frunze se mișcă la cele mai ușoare adieri, fie din specia pyramidalis, care ating înălțimi de pînă la 40 de metri și se înfioară de vînturi nevăzute. Ei se impun privirii atît ziua cît și noaptea: „Cad din cer mărgăritare/ Pe orașul adormit…// Plopii, umbre solitare/ În văzduhul neclintit,/ Visători ca amorezii/ Stau de veghe la fereastră,/ Și pe marmura zăpezii/ Culcă umbra lor albastră”. (G. Topîrceanu). Însă și mai tare impresionează freamătul lor, asimilat adesea cu o muzică (de altfel, într-un basm, din lemn de plop se face un flaut): „Dar a-nceput un plop/ Să cînte, și toți plopii/ Cîntau duios în vînt, / Și m-am trezit dodată/ Că plîng și eu și cînt!” (G. Coșbuc). Plopii „se cutremur” (Eminescu), se zbat („Și-atunci, lîngă mormînt, / Plopii cu frunza rară / S-au zbătut ușor în vînt, / Zile lungi de vară” (Topîrceanu), vuiesc („Plopii începură să se clatine cu vuiet. Frunzișurile lor fremătau” – V. Demetrius), în rezumat sînt imagini plastice ale sensibilității, tulbură.
Pentru generația lui Bacovia și pentru cea imediat următoare, compuse din inși obișnuiți să facă lungi plimbări, în interiorul și la marginea orașelor, plopul e unul din „semnele” cel mai des întîlnite, producător de comparații și metafore care-i evocă grandoare, elasticitatea, vibrația: „Plopii mișcă turnuri albe/ În adîncul clar de lună” (Const. Mironescu). Sau: „Se-ndoaie coapsa plopului pe culme”. (Octavian Goga). Sau: Poleitu-și-au bănuții/ Sunătorii plopi din poartă”. (G. Șt. Cazacu- Delarast). Sau: „Amurg de toamnă pustiu, de humă,/ Pe cîmp sinistre șoapte trec pe vînt- / Departe plopii s-apleacă la pămînt/ În larg balans lenevos, de gumă”. (G. Bacovia).
Bacovia îi admiră și îi compătimește. În Amurg antic, plopii apar magnifici, decorativi, într-o poză de o solemnitate și o liniște surprinzătoare: „Amurg de toamnă violet…/ Doi plopi, în fund, apar în siluete;/ -Apostoli în odăjdii violete-/ Orașul tot e violet”. Plopii (și răchita) sînt arborii despre care scrie cu o emoție particulară și, dacă pot să zic așa, cu cordialitate, confratern: „De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau și azi în cale-/ Îmi place mult ca să-i privesc,/ Dar mă cuprinde-o jale…/ Căci parcă-mi spune-un nu-știu-ce…/ Ca mîine poate am să mor-/ Și dînșii n-or mai fi priviți/ De nici un trecător…” (Regret) În Pastel, chiar cu o nuanță în plus de compasiune: „Sărmanii plopi de lîngă moară/ Cum stau de singuri, singurei-/ Și cum mai ninge peste ei…/ Sărmanii plopi de lîngă moară!// Cum negre gînduri cad pe mine,/ Cînd mă gîndesc că am să mor… / Așa cad corbi pe vîrful lor,- / Cum negre gînduri cad pe mine”. Plopii sînt amplificatorii propriilor îndoieli și suferințe: „Clavirele plîng în oraș/ Pe-o vreme de toamnă pustie…/ Și plopii plîng tot în oraș,/ Și-n totul e-o grea agonie./ / Par casele triste castele…/ Amorul, aici, a murit/ Și poate că plîng la clavire / Fecioare cu păr despletit…/ / Trec singur … și tare mi-e teamă…/ Și unde mă aflu, nu știu – / Vai plopii de tună orașul…/Clavirele plîng în pustiu…” (Mister)
Deși mai rari decît castanii (de care poetul nu pomenște niciodată) și teii, în timpul copilăriei și tinereții lui Bacovia, plopii (menționați și în a doua din Bucățile de noapte) făceau parte din flora orașului și a regiunii înconjurătoare: „Plopul este reprezentat (aci) prin patru specii: alba (pluta) pretutindeni prin văi; canescens (plop albicios) prin zăvoaie și pe lunci; nigra pe lunci și pe coastele dealurilor; tremula sau plopul de munte tremurător, aspect piramidal”, constata, în 1889, S.P. Radianu, autorul unui studiu agricol și economic al județului Bacău. Ulterior, estetica spațiilor verzi și cea urbană a favorizat ultima specie.
La sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut, însă, plopii au fost înlocuiți cu thuya. Acum li s-a dat lovitura de grație și celor care au supraviețuit modernizărilor precedente.
Lasă un răspuns