Constantin CĂLIN
„Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cîndva, /Tîrziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna”. Aproape la fiecare lectură a acestor versuri din „Nervi de toamnă” (La toamnă, cînd frunza va îngălbeni), curiozitatea mă împinge să mă întreb ce fel de monedă va fi fost aceea. Adică, din ce material era și ce valoare avea? De regulă, cei mai mulți dintre cititori pășesc destul de repede peste termenii privitori la bani, deși în ei stă o bună parte din viața unei epoci. Ne gîndim prea tare la banii zilnici și nu mai băgam seama la cei de odinioară, ieșiți din uz. În ultimii doisprezece ani, de cînd am revenit la catedră, n-am întîlnit pe nimeni care, în discuțiile de seminar despre proza lui Alecsandri, din proprie inițiativă, să fi încercat să afle ce „curs” aveau galbinul și paraua. Fără cunoștințe monetare, mă îndoiesc că cineva poate să priceapă fabulosul din enumerarea făcută de Caragiale în „Norocul culegătorului”: „Poli, galbeni, patace, franci, băncuțe, hîrtii de 20, de 100, ba și de 1.000!” Poezia lui Bacovia din care am citat a apărut în 1914. Unitatea monetară românească era atunci leul. Puterea lui de cumpărare descrescuse mereu de la începutul secolului. O memorialistă, Marta Trancu Rainer, eminent chirurg, trece în „Jurnalul” ei următoarea însemnare, din caietul de cheltuieli, făcută la 10 februarie 1903: „10 bani o lămîie, 24 de bani o mătură, 15 bani chibrituri, 15 bani gazul, 10 bani o salată, 1,50 zahărul, o găină 40 de bani, o pereche de botine bărbătești 12 lei și bacșiș 50 bani”. Peste trei ani, notează că „standardul de viață” era cam acesta: „perechea de pui 3 lei, cursa la o trăsură 2 lei, curățatul unui coș de sobă 90 de bani”. Clientela îi aducea: „în 1906- 5.039 lei, în 1907- 4.439, în 1908 – 10.980, în 1909- 14.000”. Descreșterea leului se accentuează în trimpul războiului. La 6 decembrie 1916, aceeași autoare, care acum conducea Spitalul Colțea din Capitală, scrie: „Mă duc la fabrica << Viața>>: cu greutate obțin două lăzi cu galeți și 20 kg făină. Aud acolo că unii din cei mari au vîndut brînza cu 2,40 și cer negustorilor s-o vîndă cu 2 lei”. Ce s-a întîmplat cu leul după război, se poate deduce din fragmentul de mai jos al povestirii lui Ion Gorun, „Afacerea bună…”: „trei lei cutia de sardele Robert, cinci măslinele, opt lei brînza. Cît pentru ghiuden, să te roage mușteriul cu doișpe și să-i răspunzi că n-ai…”. În aceeași vreme, poezia se vindea cu „douăzeci de lei una”, la puținele reviste și ziare care îi plăteau pe colaboratori. Leul nou, datînd din 1867, mai era numit și franc: „La București – se mira Madam Clipici, o gospodină preocupată de „economie”, eroina mai multor schițe ale aceluiași Ion Gorun – ouăle, 15 la un franc, că n-a mai fost de cînd țiu eu minte”. Sinonimia leu-franc e ceva obișnuit în epocă, și va mai dura cîteva decenii. Am întîlnit-o la mai mulți, inclusiv la Gala Galaction. La 1 februarie 1909, înainte de a pleca, din nou, la Cernăuți, pentru încheierea pregătirii doctoratului, el consemnează în „Jurnalul” său: „Las nevesti-mi, în casă, vreo 150 de franci, dar mai important decît atît, o poliță de asigurare (la societatea „Generală”) în valoare de 10.000 de franci. Cel asigurat sînt eu și modalitatea e aceasta. Plătesc trimestrial cam 90 de franci, și dacă am zile, voi plăti așa mereu, timp de 20 de ani. Peste acești 20 de ani, societatea îmi va întoarce 5.000 de franci, ratele de plătit se sting aici cu totul, iar la moartea mea se număr familiei alți 5.000 de franci. Dacă mor înainte de 20 de ani, societatea dă familiei mele, pentru mine, cel asigurat, 5.000 de lei. Iar orice rată se stinge de la sine”. Leii erau de argint, banii de nichel. În limbajul oamenilor de condiție modestă, mai frecvente sînt întotdeauna diviziunile leului: banul, paraua, gologanul, lețcaia. Pentru cine nu-i are, și aceștia, „mărunțișul”, însemnează foarte mult. În povestirea „O zi însemnată”, de I. Agîrbiceanu (publicată în „Viața Românească” din 1913), un popă fumător, rămas fără de bani de țigări, exultă pur și simplu cînd e chemat de cel mai sărac om din sat să-i sfințească o casă, și-și face următoarea socoteală: „dacă e casă nouă, vine feștenie mare cu rugăciunea potrivită pentru alungarea duhurilor, și plata lui nu va fi de douăzeci de bani, ca la feștenia mică, ci patruzeci”. La rîndul său, săteanul n-are decît „doi bani de nichel”, de care cu greu ar vrea să se despartă: „privirile (lui) erau ațintite statornic la cei doi bani de nichel ce luminau surii pe masă”. Dar, cuprins de un elan inexplicabil, popa se devotează într-atît slujbei, încît uită de ei, ba se și schimbă interior și … renunță la fumat! „Banii de nichel” erau făcuți din aramă în aliaj cu nichelul, care le da culoarea albă și numele, ortografiat la început: „nikeli”. Aflat într-o berărie, D. Tase (soțul Madamei Clipici, amintită mai sus- n.m.) alege cu sfială doi nikeli și-i pune binișor unul peste altul lîngă farfurie”, bacșiș pentru chelner. „Ce bacșiș? Parcă cinci parale nu-i ajunge!”, protestează consoarta, vorbă care ne lămurește asupra raportului valoric între cele două monede. După această paranteză (care, desigur, ar putea continua cu alte exemple), reiau versurile lui Bacovia: „Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am fost cîndva,/ Tîrziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna”, care evocă urgența comunicării cu „iubita”, încercare, din păcate, eșuată. Moneda folosită de poet putea fi așadar, un „nikel” (rest de la crîșmă) sau, mai probabil, o piesă mare, de argint, obișnuită pentru un anumit gen de plăți, cum lasă să se înțeleagă aceste versuri dintr-o „Romanță”, scrisă și publicată tot în 1914: „De vei veni/ Cînd n-o să vin,/ Pe banca veche vei găsi: / Un crin/ Și o monedă de argint”, care, trebuie adăugat, valoara cinci lei.
Lasă un răspuns