Constantin CĂLIN
Vara asta, care, iată, a și sosit, aș vrea să reiau studiul jurnalelor despre care țin, de trei ani, un curs.
Puțini știu că unele din cele mai mari recorduri literare se înregistrează la capitolul „jurnale”: cel al lui Henri-Frederic Amiel are, de pildă, 18.867 de pagini, cel al lui Anais Nin peste 15.000 etc. Sau că mai mulți autori acopăr spații de timp mai lungi de jumătate de secol: Maiorescu, Gide, Paul Leautaud și alții.
Ce înseamnă jurnalele pentru cei care le scriu? Pentru Amiel (la care se găsesc cele mai multe definiții), jurnalul e o „oglindă” (în ea îți verifici comportamentul), „modelul confidenților”, care „știe să consoleze, să sfătuiască, să mustre”. E de asemenea „memorie”, „țap ispășitor”, „ecou”, „rezervor de experiențe intime”, „itinerar psihologic”, „protecție contra ruginii gîndirii”, „pretext de a trăi”. E – zice autorul genevez în chip de concluzie – aproape singurul lucru util pe care îl poate lăsa după el. Pentru Jules Renard, jurnalul e „ca rugăciunea zilnică”. Credinciosul o spune o dată sau de șapte ori pe zi, scriitorul notează o dată sau de mai multe ori în jurnal. Pentru Julien Green, alt scriitor reprezentativ în acest gen, jurnalul (al lui a apărut în zece volume) e „o… eliberare. Oricine poate și ar trebui să țină un jurnal. Te debarasezi de toate cele într-un jurnal. Adevărul nu cere decît să se exprime”. Pentru Mircea Eliade (ca să mai dau un exemplu), jurnalul e o conservă cu „fragmente de timp concret”. Dintr-un jurnal se pot reconstitui „întîmplări, itinerarii, întîlniri”. Marcel Lobet, în discursul de laudatio, primirea istoricului român al religiilor în Academia Regală de Limbă și Literatură Franceză din Bruxelles (1977), i-a amintit: „Pentru Dumneavoastră jurnalul este genul literar cel mai desăvîrșit și mai instructiv”. Apoi, vorbind ca specialist, a adăugat: „Nu vă voi contrazice, cu atît mai mult cu cît eu însumi mi-am consacrat o parte din viață studiului confesiunilor și jurnalelor intime”.
Ideea că jurnalul e „monolog” sau „dialog cu mine însumi” se întîlnește la numeroși autori, între care Ion Pillat (vezi „Dintr-un jurnal de vară”) și Alice Voinescu. Aceasta, după o întrerupere, cînd îl reia, constată ca pentru sine: „de mult n-am mai stat de vorbă cu mine, sub ochii Tăi, Doamne”. E, în vorbele ei, un fel de a recunoaște că jurnalul este o spovedanie. Același lucru îl credea și Liviu Rebreanu. „Încep acest jurnal – afirmă el chiar în prima frază – să spun tot ce am în inimă și-n suflet – o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilă”. Și continuă într-un mod care arată că înțelegea foarte bine rostul a ceea ce a început: „Însemnările pe care le voi face aici aș dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruțătoare, francă și de absolută sinceritate. Impresiile despre alții, despre lumea din afară vor înfățișa nu senzațiile momentane, ci mai ales – așa aș vrea, cel puțin – păreri filtrate prin judecata mea rece, obiectivă, ceva ca o reflectare vie în oglinda sufletului meu”. Își dă seama că, procedînd astfel, unele lucruri și întîmplări îl vor pune „într-o lumină dezagreabilă” atît pe el, cît și pe alții. Mai mult, admite că: „Spovedaniile și frămîntările sufletești au totdeauna ceva, dacă nu chiar multă, murdărie și vulgaritate”. De aceea menționează că jurnalul său nu e destinat publicității decît după treizeci de ani de la moartea sa. A fost tipărit după patruzeci, în 1984, „fragmentar și într-o formulă arbitrară”, cum sublinia mai încoace editorul (Niculae Gheran), în cuvîntul introductiv la volumul 17 din „Opere”.
În împrejurări excepționale, jurnalul e o „izbăvire”, caz ce poate fi ilustrat cu „Pomul vieții” (partea a III-a din „Pravila de la Craiova”) de Petre Pandrea, care „datează din timpul bombardamentelor aeriene dintre 4 aprilie și 27 august 1944 asupra capitalei și asupra țării de către flotile diverse (sovietice, anglo-americane și nemțești)”. Să mai citez, oare, „Jurnalul Anei Frank”?
Toate definițiile de mai sus (la care le-aș adăuga, ca sugestive, pe cele ale lui Gala Galaction: „galerie de sobol, săpată în obscuritatea vieții particulare”, „un sarcofagiu”, „o lungă și migălită ață de painjen”) sînt dovezi de încredere în jurnal. Însă, poate și din cauză că (încă din epoca interbelică) a devenit o modă, nu toată lumea îl privește la fel. Pentru Camil Petrescu, „Un jurnal e un lucru anost și aproape fără sens. Totuși – concede el – simt nevoia unei exteriorizări. O operă literară mi-ar lua timp și mi-ar cere o sforțare de care azi nu mai sînt în stare./ Va trebui totuși să înregistrez în note fie și agramate zigzagurile îndoielilor mele cotidiene. În conflictul acesta pe care îl am cu toată lumea am nevoie de un martor, relativ obiectiv, ca un aparat de filmat în prezența unei scene fachiriste”. Cel mai refractar față de jurnal e G. Călinescu. A inaugurat și el unul în 1931, cu o pagină polemică despre Nichifor Crainic, transformată la scurt timp în articol: „Tandaler predicator”. După alte două însemnări din același an, nu mai scrie nimic în el pînă în 1935, în care-l atinge doar de vreo două ori. La 24 ianuarie 1936, spune: „E cu neputință să mă obișnuiesc a nota în caiet. Pare hotărît un lucru rușinos, feminin. Și totuși pentru memorie e un lucru bun”. Dar la mijlocul lui ianuarie 1937, izbucnește: „Jurnalul e o prostie”. Tema îl preocupa și îl irita, îl atrăgea și-l nemulțumea. Uneori pare să consimtă că jurnalul e necesar: „Dacă cineva ar începe să-și noteze existența, zilnic și bogat, de la 15 ani, ca Maiorescu și ar duce-o așa 50 de ani, lucrul ar fi extraordinar, chiar cînd omul ar fi mediocru. Tot așa ar fi dacă ai veni în legătură zilnică cu mari personalități. Altfel nu văd rostul. Ar mai fi o posibilitate. Să-ți însemnezi zi de zi, ceas de ceas, timp de un an, tot ce faci și ce gîndești (cfr. Ulisse). Ar fi o imagine a intensității sau monotoniei vieții noastre”. Dar ceva mai departe se zburlește din nou: „Nu știm să facem un bun jurnal care să dea pe o porțiune de timp graficul existenței. Exprimăm idei, senzații izolate, nu viață”. Obiecția cea mai importantă sună astfel: „Jurnalul este principial nesincer”, fapt pe care se străduiește să-l demonstreze pe larg, cu o pagină de-a sa, încheind: „Chiar în aceste rînduri am mințit. Am adus idei pe care nu le-am gîndit decît după ce am început să scriu ca să fac pagina rotundă, fiindcă, în fundul cugetului meu simt că cred că cineva va lua aceste pagini și le va publica odată și lumea va surprinde personalitatea mea complexă. Altfel pentru ce scriu?” După nouă ani, în 1946, va relua discuția într-un articol din „Lumea”, în care, dincolo de unele ironii, enunță o idee de studiu fertilă (Eugen Simion a dezvoltat-o recent în trei volume: „Ficțiunea jurnalului intim”): „(Jurnalul) e un gen cu anume convenții precise ca și romanul, nuvela, teatrul”. Neîndoielnic, acestea există.
Lasă un răspuns