Constantin CĂLIN
Este vremea cuvîntărilor ocazionale ce se țin la absolvirea școlilor și a facultăților. Anul trecut am vorbit eu însumi „despre bucurie”. Dacă aș fi fost solicitat, anul acesta m-aș fi referit la „ideal și real”. Dar n-am fost. Mi s-a cerut totuși ca în prelungirea „cursului festiv” să spun „ceva”. Improvizînd, nu cred că mi-a ieșit o alocuțiune prea bună. Am subliniat, pentru auditoriul meu, compus din studenți de la Litere, necesitatea de a avea, în toate situațiile, atitudini, de a se manifesta cu demnitate, responsabil. Am încercat să le ridic cota de nemulțumire față de prezent și le-am atras atenția că România de mîine le aparține: „Luptați ca totul voi să fiți!”. I-am îndemnat să-și iubească patria și să-i critice pe conducători. Greșelile acestora le afectează viitorul. Fetelor le-am zis că nu-i rău să aibă un masterat (e la modă) sau chiar un doctorat, dar că trebuie să devină și mame, într-o țară aflată în regres demografic. Ultimul lucru asupra căruia am insistat (dar nu cel din urmă ca importanță) a fost despre obligația de a se menține la nivelul intelectual atins în facultate, ba și de a-l depăși. Fără mobilizarea energiilor și fără spirit critic îi va cuprinde curînd decepția.
Relația dintre „ideal și real” constituie o problemă a tuturor epocilor. Insă cel mai des s-a discutat despre ea la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cele două cuvinte circulă prin aproape toate textele acestei perioade. Cuplul lor e antinomic, tensionat. „Idealul” stimulează, „realul” apasă; primul eliberează, al doilea constrînge. Accelerație și frînare; lansare și recul. Disidență și conformism. „Idealul” se afirmă și se impune prin luptă, de cele mai multe ori împotriva „realului”. „Noi – spunea Ibrăileanu despre timpul său – trăim (și cînd oare e altfel?) într-o vreme de ideal și de luptă”. Acum e o „goană după „ostași” și „străjeri” ai „idealului”; profesori de ideal; „tineri cu sufletul însetat de ideal”; poeți „înamorați de-un ideal”. Sînt invocate „lumi ideale”, mai bune, mai senine; se cere „urmărirea idealelor”: sociale, naționale, umanitare. Deși însoțit mereu de caracterizări vagi („mare”, „sfînt”, „frumos”, „mîndru”, „omenesc” etc), termenul le apărea contemporanilor lui Ibrăileanu, Iorga, Vlahuță, Macedonski, Iosif, Neculuță, Petică, Tradem, Bacovia ca expresiv pentru așteptările și frămîntările lor. „Ideal” e un cuvînt-pîrghie, un cuvînt-resort, un cuvînt-oglindă: mobilizează, înalță, fascinează. E de-ajuns să-l folosești ca să te simți altfel, deasupra celorlalți, generos.Teoretic, „idealul” te solidarizează cu o avangardă. Cine sînt cei ce-l cultivă și-l păstrează, care muncesc pentru el, vorbesc în numele lui? Scriitorii, artiștii, intelectualii cu vocație pedagogică, – o elită deoptrivă democratică și aristocratică. In mai mult de un caz, apartenența la ea dă justificare unei vieți. Bacovia, de pildă, găsește, într-un interviu, punctul cel mai luminos al tinereții sale în colaborarea la „Literatorul” și prietenia cu Al. Macedonski: „Munceam pentru ideal, – declară el -, discutam și beam”. E – se înțelege – tot ce putea să fie mai frumos. „Idealul” e, pentru autorul „Plumbului” și pentru cei mai mulți dintre comilitonii săi, „vis”, „iluzie”, evadare din contingent în imaginar. „Idealul” e pudic, „fin și amăgitor”, fugitiv. Răsare și apune. Se înnoiește, se învechește, iarăși renaște. Fortifică, dar și descurajează. Unii (ca Duiliu Zamfirescu) îl trec printre sursele de nefericire.
Prin opoziție, „realul” e banal, vulgar, agresiv. Are întotdeauna „glas pozitivist”, imperativ, care interzice orice reverie. Senzitivii îi suportă cu greu tirania.Li-i teamă de el și, pe cît pot, îl evită.
Exaltarea „idealului” și disprețuirea sau denigrarea „realului” acuză o criză în raporturile indivizilor cu acesta din urmă. „Niciodată – remarca un conferențiar la sfîrșitul primului război mondial – cuvîntul ideal n-a fost mai mult întrebuințat ca în anii din urmă ai celei mai aride și mai sîngeroase realități”. Deloc paradoxală, observația e valabilă pentru alte, numeroase, situații similare. Intreaga istorie modernă și contemporană reprezintă o construcție cu axa „ideal” – „real”. Cei de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au extins și au exagerat incompatibilitatea lor, transformînd-o într-un conflict iremediabil. Unii pentru că erau obosiți, alții pentru că erau grăbiți. In fapt, „idealul” include nu numai nemulțumirile, ci și dorințele provocate de „real”. Deși un asemenea mit există, „idealul” nu e niciodată „pur”, fără tangență cu „realul”.
Neîndoielnic, avem nevoie de „ideal”. „Idealul” e distincția tinereții. De-a lungul unei vieți, el poate fi abandonat, pierdut sau schimbat. Dar amintirea lui (a primului) rămîne de neșters. Finalmente devine criteriul de evaluare a realizărilor fiecăruia. Datorită persistenței într-un „ideal”, unii triumfă, alții eșuează. Pentru adevăr, trebuie să adaug: „victimele idealului” sînt, dintotdeauna și oriunde, mai numeroase decît beneficiarii lui.
Epoca noastră seamănă, în multe privințe, cu cea de acum un secol. Totuși azi nu mai vorbim de”ideal”. Educația (s-o recunoaștem) nu mai urmărește un „ideal”. Nu se mai inventează „idealuri”, iar fantomele celor de odinioară sînt însoțite de rîsete, caricaturizate. Revendicările nu pornesc și nu vizează „idealuri”. De ce toate acestea? Deoarece „realul” ne-a făcut „burghezi”, ne-a îmblînzit prin confort. Gîndim egoist, îngust, prudent, cu frica de mai rău, nu cu o voință hotărîtă de mai bine. Toate așa-zisele „pacte sociale” exploatează această stare de spirit. Inaintăm la voia întîmplării pe niște ape calme, stagnante, împînzite de gunoaie. Fără reacții, lăsăm să ne sufoce marasmul și-i ridiculizăm pe cei ce aduc vorba despre „oxigenul idealului”.
Lasă un răspuns