Constantin CĂLIN
E una dintre cele mai puternice și mai răspîndite iluzii ale epocii moderne. Au avut-o și continuă s-o aibă, deopotrivă, numeroși scriitori și cititori. De ce? Pentru că romanul a devenit un fel de etalon. De mai bine de două sute de ani viața reală e măsurată cu cea din romane. S-a ajuns să se creadă că, doar dacă e trasă în acestea, își dobîndește semnificația. Ideea pe care se sprijină o asemenea judecată pleacă din convingerea că anumite vieți, prin mulțimea evenimentelor, complexitate și dramatism, sînt egale sau chiar le depășesc pe cele din romane. Cîți n-au gîndit barem o dată că, vorba poetului, „din sărmana noastră viață am dura un roman întreg”? Romanul avut în vedere e, fără îndoială, adesea, cel sentimental: povestea de dragoste, aventura amoroasă. „Romanul” de-o noapte, de-o vară, de cîteva luni sau de cîțiva ani, urmat de mari speranțe ori de mari regrete. „Romanul” păstrat pînă tîrziu în memorie, știut de puțini, a cărui existență îndeamnă la reconsiderarea unei vieți sau impune un alt fel de a-i privi pe protagoniști. Dintr-un asemenea punct de vedere aproape toți cei ajunși la maturitate ori la bătrînețe au „romanul” lor. Evident, pentru cine gîndește așa, problema criteriilor care definesc specia nu se pune.
O etichetă atractivă, denumirea de „roman” se aplică – și asta nu de ieri sau de alaltăieri – nu numai unor scrieri ample, de mari dimensiuni, ci și unora exigue, comprimate, miniaturale. Cehov, de pildă, își subintitulează o povestire de 12 pagini, „Țărmul verde”, „mic roman”, iar pe alta, și mai scurtă, „Căsătorie din interes”, „roman în două părți”. La rîndul său, Maksim Gorki dă titlul de „Roman” unei povestiri de zece pagini. La noi, I. Peltz, evocatorul Căii Văcăreștilor, numește „Roman de toamnă” un poem în proză de nici două pagini. Ce altceva arată asemenea exemple decît că, folosit la modul grav sau la cel ironic, termenul de „roman” promite mult și are un efect magic? Captivează, iscă analogii, incită, atît prin ceea ce spune (dacă ia forma unei cărți), cît și, nu o dată, prin ceea ce omite. La urma urmelor, orice roman e cu rest, are ceva nerelevat pînă la capăt, care lasă loc celor mai variate ipoteze. Apoi, romanul e și cea mai contagioasă dintre speciile literare, care prin faptul că dă iluzia putinței de a realiza ceva similar, îndeamnă la scris. Dar, în absența mijloacelor de creație, a științei de a construi epic și a răbdării de a analiza, scrisul acesta rămîne, pentru mulți, la stadiul de impuls, o simplă veleitate sau o impostură. O boală amînată care îi cuprinde uneori, mai ales, și pe poeți. Acesta e cazul lui Bacovia.
Trei sînt motivele pentru care el recurge la roman. Primul: impresia că „partea poetică a ființei sale” s-a uscat. Al doilea, tot subiectiv, – convingerea, conturată îndeosebi după 40 de ani, că viața sa a avut dimensiuni epice. Al treilea, ce ține de climatul literar al epocii interbelice, e creșterea interesului pentru acest gen.
S-a spus: „Orice roman implică o experiență”. Bacovia avea cel puțin două, importante, care îi dădeau iluzia romanescului: una sentimentală, legătura cu „Marieta” Teodoru, alta intelectuală, participarea la scoaterea unor reviste. La nivelul psihologic, „romanele”, în sensul, curent, de povestiri atrăgătoare, pasionante, senzaționale, existau, fuseseră trăite; așadar, urma doar să le scrie. Ele constituie miza celei de a doua părți a vieții lui, singurele lucrări în care crede că și-ar putea valorifica „legenda”. Istoria lor e destul de încurcată. „Cîntec tîrziu” e publicat și republicat, pe fragmente, în locuri diferite, între 1925 și 1933, de cinci ori. În 1927, autorul îl considera încheiat, căci ceea ce avusese de povestit (amorul lui Sensitif cu Marieta), povestise. Textul fiind însă prea scurt, păstrează o oarecare discreție asupra lui. Astfel că, deși în intervalul amintit el îi acordă două interviuri lui I. Valerian, în cel dintîi nu vorbește nimic despre roman. În al doilea, din 1929, spune, bruind datele, probabil pentru a-și masca sterilitatea, că lucrează la „Cîntec tîrziu” „din 1927”. Anii trec dar textul nu crește decît cu vreo șapte pagini, insuficient pentru a fi editat într-un volum de sine stătător. Totuși, cînd se referă din nou la el (cum o face în interviul pe care i l-a luat, în 1943, Vasile Netea), Bacovia folosește în continuare denumirea de „roman” și lasă să se înțeleagă că ar fi cu mult mai mare. În „Opere” (1944), „Cîntec tîrziu” apare însă și mai redus decît în periodice, din rațiuni de echilibru, cu titlul schimbat, „Dintr-un text comun”, și datat 1925, fapt care anulează o bună parte din afirmațiile cu care îl însoțise anterior. Poetul îi declara aceluiași Vasile Netea că îl preocupă „ideea scrierii unui «Jurnal autobiografic», o carte de gînduri și destăinuiri”. Ce s-a ales din acest proiect? „Jurnalul autobiografic” a devenit „roman de amintiri”, dovadă că, pentru el, acestea sînt tot una. În 1944, avea gata cam jumătate din „Impresii de roman”, început în urmă cu trei ani sub titlul de „Romanț provincial”. Dar textul rămîne pe „șantierul” său cîțiva ani. E anunțat abia în 1948, în „Flacăra”, atunci principala revistă literară: „G. Bacovia își propune să scrie un roman realist în care va reda aspecte din viața de provincie”. Renunțase la proiectul anterior? Nu. Încerca doar să arate că răspunde la „comenzile sociale” ale vremii și să-și ia o marjă de timp, mai largă, pentru terminarea lucrării. Revăzut de vreo patru ori, „Impresii de roman” n-a apărut totuși decît postum.
Cele două „romane” ale lui Bacovia au, în ediția din „Opere” din 1978, 26, respectiv, 14 pagini. Puteau fi mai lungi? Desigur, da, căci cauza scurtimii lor n-o constituie lipsa fondului, a subiectelor, ci reticența sa în a (se) povesti, vizibilă la nivelul întregului text și al aproape fiecărei fraze. Bacovia-prozatorul e unul dintre cele mai frapante cazuri de autocenzură din literatura română. În timp ce scrie, el își găsește mereu motive pentru a nu mai continua: ba își apără intimitatea, ba consideră că ceea ce notează ar fi fără importanță („nimicuri”), ba presupune o reacție negativă a eventualilor cititori etc. Scurtimea e deci consecința scrupulelor, a ezitărilor, a necunoașterii „orizontului de așteptare”. Indiscutabil, Bacovia are multe pe sufletul său și vrea să se elibereze de ele, dar în același timp se îndoiește de utilitatea și oportunitatea confesiunii. Cu o asemenea mentalitate nu se poate face nici construcție, nici analiză epică.
Lasă un răspuns