Constantin CĂLIN
Dacă dulcele e legat de amintirea raiului, cum arătam în articolul „Gustul vieții” (vezi „Ziarul de Bacău” din 15 iulie 2002), amarul e consecința pierderii acestuia, a decăderii dintr-o condiție privilegiată și a intrării în alta care, inexorabil, are drept capăt moartea. Moartea e cea mai teribilă întrupare a amarului: amarul suprem. Ea dă sentimentul deșertăciunii, al efemerității, al limitei ce nu poate fi nicicum depășită: „O, moarte, moarte, cît ești de amară!”, exclamă Ilie Miniat, orator religios ortodox din secolul al XVII-lea, constatarea sa fiind de altminteri una foarte veche. E amară mai ales cînd îl seceră pe cel care se simte bine între lucrurile sale („O, moarte cît de amară, pomenirea ta la om ce e în pace întru ale lui”- Biblia de la București) sau pe cel tînăr („Amară e moartea cînd omul e june” – D. Bolintineanu), sau pe cei îndrăgostiți („Ei văd moartea cum spre dînșii se aproprie amară” – C. Negruzzi).
Amarul există însă și dincoace de moarte ori de veșnic amenințătorul iad. În spațiul de timp al unei vieți, el e aproape omniprezent. Amară poate fi epoca în care te naști („Eu m-am născut în lume în zile lungi, amare!” – Mihail Zamfirescu), soarta/destinul („Oh, amară și cumplită soarte”- Ion Budai-Deleanu; „O soartă amară amar a bătut”- Bolintineanu; „O! strîmbătate!… infern!… destin amar!” – Alecsandri), „steaua”, („Sinistră noapte/ Și amară stea” – Bacovia), năpasta, îndeosebi cînd îi lovește pe cei mari, ca în Istoria lui Constandin vodă Brîncoveanul: „Atunci doamna plîngea/ Și cu glas mare se jălea/ Și toate le sfîrșiseră/ Pentru amar ce le sosiseră/ Și coconii începură/ Cu glas mare și cu-o gură:/ – Oh, amară primăvară, (evenimentele s-au petrecut înaintea Paștelui din anul 1714 – n.m)/ Cum ne iau turcii din țară, / Lipsindu-ne den domnie, / Și ne duc în grea urgie”. „Urgia” e exilul, robia, „locurile străine”, al căror amar l-au simțit, de la Petru Cercel, Nicolae Milescu, Ion Budai-Deleanu la Mircea Eliade, Emil Cioran și Petru Dumitriu, toți cei care au fost nevoiți să emigreze („Treceam culmea carpatină/ Vărsînd lacrimi cu amar” – G. Crețeanu); „Eu te las țară iubită, / De-al tău cer mă depărtez/ Dar cu inimas cernită/ Plîng amar, amar oftez!” – Alecsandri). Amar e traiul banal, preocupat de mărunțișuri, cu intrigi și certuri („Sînt sătul de-așa viață… nu sorbind a ei pahară. / Dar mizeria aceasta, proza asta e amară” – Eminescu; „Viforoasă mi-e viața, și deșartă, și amară” – A. Vlahuță). Amare sînt, pentru unii, zilele („Dar vin și zile negre, zile-amare” – Șt. O. Iosif; „amarele zile de față” – Calistrat Hogaș; „Zile amare, cu vechiul lor gust de cenușă” – Mihail Sebastian), umbrele (Felix Aderca), nopțile („Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cînt” – G. Bacovia). Amare: dorurile (mai ales în poezia populară), sărutările (C. Hogaș), bucuria, fericirea („Amor? O, ce amară fericire” – Eminescu), gelozia (apostolul Iacov), răutatea (prorocul Ieremia), îndoielile (G. Călinescu), grijile (Al. Macedonski), imputările, destăinuirile, mustrările ( Mateiu I. Caragiale), deriziunea (Hașdeu), ironiile („Un infinit demonic/ Și ironii amare” – Bacovia), batjocurile (Macedonski), blestemele (C. Hogaș), întristarea (Ienăchiță Văcărescu), jalea (Budai – Deleanu), durerea
(Budai – Deleanu, T. Arghezi), chinul (Alecsandri), visul (Gr. Alexandrescu), nemărginirea (H. P. Bengescu), îmbătările (prorocul Isaia), trezirile (după un chef, cînd intervine reaua conștiință – Mateiu I. Caragiale). Amare: ierburile (Vaarlam), doftoriile (Antim Ivireanul), hapurile (I. Agîrbiceanu), fierea („hiere amară” – Vaarlam), veninul (Alice Căluguru), oțetul (T. Arghezi). Amare: seva („Din fund amara sevă suind, se îndulcește” – V. Voiculescu), fructele (T. Arghezi), roadele (Felix Aderca). Amare: eforturile („o tinerețe otrăvită de studii amare și de o muncă de hamal” – Corneliu Moldovanu), jertfele („mama, e o mucenică și o sfîntă, care își răscumpărase cu jertfe amare… dreptul la o bătrînețe senină” – idem). Amare: gîndurile („Gîndurile mi-s amare/ Ca izvoarele de sare” – T. Arghezi; „O, gînd amar…/ Singurătăți”- Bacovia). Amare: cuvintele („Amare foarte sînt toate cuvintele” – Lucian Blaga). Amare: tresăririle („Simții în mine o strîngere amară” – M. Sadoveanu). Amare: zîmbetul (D. Anghel), rîsul (Gr. H. Grandea, Bacovia), mirosul („o floare de leandru cu miros amar” – D. Anghel; „Amar parfum de liliac” – Bacovia) etc.
În esența sa, amarul e mai mult decît o senzație gustativă: un fel de toxină morală care cel mai adesea se localizează la inimă (avem numeroase exemple de la Dosoftei la Miron Radu Paraschivescu), în suflet, în conștiință, pe care o apasă cu ideea nimicniciei și-l face pe om să sufere și să plîngă: „La apa Vavilonului/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plînsăm/ La voroavă ce ne strînsăm, /Și cu inimă amară, / Prin Sion și pentru țară, / Aducîndu-ne aminte, / Plîngeam cu lacrămi herbinte”. (Dosoftei, Psaltirea în versuri) „Plîns amar”, „lacrimi amare” sînt sintagme ce se întîlnesc, numai în literatura română, la zeci, poate la sute de autori, de la Neagoe Basarab la Alecsandri, de la Eminescu la Bacovia și Emil Botta. La unii dintre ei amărăciunea a pătruns în plasma operelor lor, e o componentă stilistică, mai atractivă decît dulcele.
În viață, cît și în literatură, dulcele și amarul alternează, funcționează ca teză și antiteză: „Binele ades vine pe uirmele mîhnirei/ Și o zîmbire dulce, dup-un amar suspin” (Gr. Alexandrescu). Însă și invers, ba chiar mai des, amarul e o consecință a dulcelui: „În cupa desfătării amărăciunea naște” (Idem). Această dialectică e valabilă atît în ordinea individuală, cît și în ordinea politică și socială, cum o demonstrează următorul fragment din cronica lui Grigore Ureche, în care e vorba de plecarea din scaunul domniei a lui Petru Șchiopul, pentru el și „cel Milostivu”, și venirea lui Aron Vodă, un tiran: „Ce norocul cel bun al țării să schimbă, că după norocu bun, iată veni și cel rău, ca și cum ar fi de la Dumnezeu însemnatu, după vreme bună și seninu, să vie vreme rea și turburată, după domnie lină și blîndă, să vie cumplită și amară”, – situație ce s-a repetat de nenumărate ori în istoria noastră, dar și în cea a altor popoare. Dulcele etern și amarul etern nu sînt ale lumii acesteia, chiar dacă o formulare sau alta se întîlnește nu doar în limbajul predicatorilor și moraliștilor, ci și în cel al poeților: „Gîndind la tine frunte-acum mă doare, / Nu știu ce rost mai are-a mea viață/ Cînd n-am avut o clipă de dulceață: / Amar etern și visuri pieritoare” (M. Eminescu). Se știe însă că alte texte, inspirate de momente mai faste, dovedesc contrariul sau, barem, nuanțează caracterul general al unor afirmații. Optimismul integral și pesimismul integral sînt nu numai inumane și neadevărate, ci și irelevante artistic. E un lucru la mintea scriitorului obișnuit, darămite a unui geniu universal.
Lasă un răspuns