Constantin CĂLIN
Deși au trecut destule zile de la vernisaj, impresiile despre expoziția soților Dany și Gheorghe Zărnescu rămîn în continuare puternice. De altfel, așa ceva nu se poate uita ușor. În primul rînd, figurile, marcate de eveniment, ale celor doi artiști plastici. Dany Madlen, mignonă, parcă mai brună decît de obicei, într-o atitudine cucernică, privind cu greu spre sau dincolo de public; Gheorghe, robust, umeri largi, relaxați, capul ușor dat pe spate, fruntea și fața voit destinse, ascuzînd un zîmbet în barba cu irizări lipovenești. Ea are bluza și fusta negre, el doar rubașca. Lîngă ei, Ilie Boca, aflat în doliu după mama sa, poartă de asemenea cămașă neagră. De partea cealaltă a grupului, Niadi Cernica, nepoata lui Dany, asistentă la Universitatea din Suceava, își începe cuvîntul de prezentare cu o definiție a negrului, intrînd apoi pe firul unei analize pe cît de subtile pe atît de ingenioase, un eseu superb, mult mai substanțial decît se obișnuiește în atare ocazii. În timp ce-l citește (pentru a nu rata nici o nuanță), Mihai Chiuaru, președintele Filialei Bacău a UAP, dă din cap cam la fiecare trei fraze, fascinat și aprobator. La sfîrșit va spune că scriitorii au uneori intuiții superioare criticilor de artă. Evident, nu toți, căci unii nici nu frecventează galeriile și pinacotecile.
Expoziția lui Dany și Gheorghe Zărnescu e greu de descris și clasificat. Singura notă comună între lucrările lor o constituie culoarea dominantă: negrul. Dany s-a instalat în ea de mai bine de un deceniu; Gheorghe ceva mai dincoace. Nu cred că au pornit de la o idee, dar între timp au ajuns la una, cu înțelesuri diferite pentru fiecare. A ei ilustrează o psihologie, a lui o filosofie.
Dany Zărnescu pare să fi descoperit în genul pe care îl practică o celulă protectoare, ideală pentru modul rezervat de a fi. Colajele sale sînt rodul unui joc grav (componenta ludică a fost mărturisită de însăși într-un interviu), pentru ocuparea mîinilor și a minții, făcut cu răbdare și evlavie de călugăriță, dintr-o nevoie de liniștire și de penitență, de recluziune și de libertate, de veghe și de așteptare. Pline de tăceri și de numeroase enigme, ele exorcizează demoni nevăzuți și construiesc un spațiu protector. Pentru a le vedea cu adevărat și înțelege, trebuie să le privești de aproape, minuțios, altminteri decît pe picturi, cu ochi de cercetător. Observi atunci că negrul, aparent compact, uniform, static, de humă are viață, intensități diferite, ce merg de la profund spre gri și, cîteodată, chiar spre alb. Semicercuri, romburi, săgeți, pliuri, creți sugerează arcuri și turnuri de biserici, răsărituri și apusuri, păsări și flori, vase, covoare și icoane „fără chip”, evocă solitudini și reculegeri, o lume discretă sau absentă. Mici incizii de galben delimitează contururi și stabilesc „dialogul” interior, opozițiile și simetriile din fiecare tablou. Ici-colo, cîte un petec de albastru, de violet sau de roz produce veritabile surprize echivalînd cu o spărtură în întuneric, cu o penetrare victorioasă a luminii. Sînt gesturi plastice care, cred, corespund fidel mișcărilor sufletești ale pictoriței, ea însăși mereu o enigmă: sobră mai tot timpul, are uneori momente de veselie sănătoasă, un rîs curat, frumos. Cronologic recentă, deplasarea de la negrul total la negrul perforat de culori calde lasă să se întrevadă intrarea într-o altă fază artistică, în care urmează să fie puse în valoare noile acumulări sufletești și noile cîștiguri în manualitate.
Gheorghe Zărnescu este un prodigios creator de forme, cu și fără corespondent în realitate. Lucrează în piatră, în marmură, în lemn, în metal, la dimensiuni mari și la dimensiuni reduse. E portretist și autor de „instalații”. În contact cu operele sale, uimirea ține loc de definiție. A încerca să spui ce reprezintă fiecare din labirinturile, semnele, lucrurile (dreptunghiulare, ascuțite, tăioase, șerpuinde etc.) ori de a le preciza „referentul” ar fi nu numai dificil, dar și inutil. E de ajuns să remarci forța artistului de a crea, de a metamorfoza, de a recupera obiecte care să nedumerească, să contrarieze, să pună pe gînduri. Cele din actuala expoziție sînt sculptate (dacă pot zice așa) cu focul, arse, mîncate de rugină și par să ilustreze ideea de istorie dramatică și de destin supus celor mai dure încercări, finalmente ideea de supraviețuire.
Vernisajele au, de cele mai multe ori, un aer festiv (uneori prea festiv). El n-a lipsit nici de la cel al expoziției soților Zărnescu, dar a avut calitatea de a fi decent, de sărbătoare în spirit, care îndeamnă la reflecție. Nu se putea întîmpla altfel! O așa amplă desfășurare de negru tulbură, temperează pînă și manifestările amicale de entuziasm, surdinizează elogiile. Am părăsit galeriile nemulțumit de faptul că eu însumi n-am putut trece peste această neprevăzută „cenzură”. M-am întors însă peste două zile, pentru a mă bucura în singurătate de atmosfera expoziției, răcoroasă și solemnă, și pentru a-mi completa lista de posibile semnificații pe care le degajă lucrările. Negrul nu e, în acest caz, mi-am dat încă o dată seama, monoton, deprimant, ci, dimpotrivă, variat (la nivelul detaliilor), incitant, întrucît dă impresia că acoperă niște secrete. El stimulează întrebări relative la concepția și starea de spirit care au dus la folosirea lui ori curiozități privitoare la raporturile în planul creației ale celor doi plasticieni, la influența unia asupra celuilalt. Miza lor pe negru e diferită: pentru Dany e absolută, pentru Gheorghe – doar parțială – un mod de exprimare între altele. Așadar, de o parte, consecvența; de altă parte, inițiativa, dinamismul. La o privire atentă, rolurile (distribuite atent în familie) apar diferite și inegale. Protagonista e, fără îndoială, de astă dată, Dany, iar Gheorghe e cel care servește „replica”. Necesară, complementaritatea face ca expoziția lor să fie una dintre cele mai echilibrate și mai armonioase calitativ.
Lasă un răspuns