• Cum se răsfrînge aceasta în jurnalele cîtorva dintre scriitorii români?
Constantin CĂLIN
În forma cea mai efervescentă, ea se întîlnește în „Notele zilnice” ale lui Camil Petrescu. Autorul „Patului lui Procust” definea războiul o experiență culminantă, „apogetică”, ce trebuie studiată. El a făcut-o, nu oricum, ci cu o pasiune ieșită din comun: „Înfrigurat, furios, exasperat – spune – am notat în caietele mele și am lucrat lungi ore zilnice”. Ajunsese – credea -, după o muncă de opt ani, la „o metodă specială de descifrare logică” a evenimentelor în curs și de intuire „aproape exactă” a semnificațiilor lor. Pe unele – pretindea – le prevăzuse „cu ani înainte”. N-avea nici o îndoială că e un mare expert: „Cunosc esențialul artei războiului cum nu sînt în Europa zece inși să-l cunoască”. În țară, era convins că n-are egal: „Militarii cu care am vorbit mi-au făcut o impresie penibilă: neserioși, neinformați profesional, fără contact cu realitatea”. E contrariat, de aceea, că nici în alte medii (politic, diplomatic, literar) nu se manifestă receptivitate pentru ideile sale despre necesitatea creării de „structuri noocrate”, singure capabile să rezolve crizele, că emoția și febrilitatea sa sînt neînțelese, ba chiar ridiculizate: „Nici un confident nu mi-a fost posibil (…). Prostia și spaima ideală au apărut fără fard și fără amabilitatea socială”. Categoric, în literatura română nu există un scriitor mai pătimaș decît el în discutarea chestiunilor legate de război. Și, după părerea mea, în mai mult de una, avea dreptate. Iată, de exemplu, acest fragment dintr-o scrisoare dată ambasadorului Franței la București, A. Dupront: „Victora e întotdeauna de partea popoarelor optimiste conduse de conducători „pesimiști”, și nu contrariul. E inutil să precizez că „pesimism” însemnează aci doar „neliniște” și neliniștea e semnul pathognomonic al dragostei. Chietudinea e o crimă cînd porți răspunderea unui popor, și fiecare poartă răspunderea viitorului poporului său”.
La Gala Galaction, starea de război se exprimă printr-o „infinită părere de rău” pentru „pierderile înspăimîntătoare de vieți omenești și de bunuri ale civilizației”. Autorul „Papucilor lui Mohamed” are, la începutul celui de-al doilea război mondial, două fete în Italia și două în România. Îngrijorat de soarta lor, el se roagă pentru ambele țări: „Dumnezeule Mare! Dumnezeule Milostive, întinde dreapta Ta ocrotitoare asupra României și asupra Italiei! Dă-ne tihnă! Păstrează-ne întru pace! Nu lăsa Diavolul să ne ispitească și să ne biruiască!” Dar speranța sa de pace s-a dovedit deșartă. După cinci luni (adică în octombrie 1940), e nevoit să constate că, la noi, dar și la italieni, „lucrurile merg spre și mai multă sluțenie”: „Războiul fatal – nimănui folositor și amic neantului – întinde asupra lumei întregi umbrele neființei. Un joc absurd, mincinos, lamentabil, cu știri la radio și în ziare, vrea să mai sulemenească adevărul și să ne înduplece să credem că dacă biruiește Axa – dacă nu cumva a și biruit! – apoi vom readuce, peste ruinele noastre, zilele Paradisului. Cred că niciodată pe pămînt – nici măcar în vîrstele cărunte cînd se creau marile epopei – n-au izvorît mai abundent fluviile (ce să zicem acum – n.m.) neadevărului și închipuirii”: (…)”Citești pe unii, asculți pe alții, îți aduci aminte de „Ecleziastul” și te închizi într-un scepticism amărît și universal-bănuielnic”. Speriat și de asasinatele legionare, la sfîrșitul aceluiași an își redactează testamentul. Supraviețuiește însă evenimentelor, inclusiv bombardamentului anglo-americanilor din 4 aprilie 1944, despre care lasă o pagină plină de observații amare: „Ceea ce credeam că nu se va întîmpla s-a întîmplat, cu tragică prisosință! Au fost dărîmate sute de case și au fost omorîți 2-3 mii de oameni! În amiaza acelei zile, eram în casa Marioarei, în cartierul noilor locuințe comunale, strada Reni. Dușmanii au bombardat mai ales Gara de Nord și împrejurimile. Lipseam din casa mea! S-au oprit tramvaiele, s-a stins lumina electrică și au înțărcat robinetele de apă. (…). Din ceasul bombardării, capitala României a intrat în haos. Ușurătatea morală a societății noastre românești se dă pe față, spăimîntătoare! Bombardamentul de la 4 aprilie a fost focul de pușcă tras într-un stol de vrăbii. Cîteva au căzut; stolul întreg s-a risipit în văzduh. Bucureștenii (care azi, probabil, se uită cu superioritate la locuitorii Bagdadului – n.m.) fug în toate părțile! Bogați și săraci, dregători și particulari, în mașini, în camioane, în căruțe și pe jos! Desigur, cei mai importanți și mai oficiali au fugit cu avionul!”. „Blestemată și asasină invențiune! va exclama el ceva mai tîrziu. Cîți secoli de pace și de întrebuințare utilă vor trebui avionului (al cărui zbîrnîit continuă să-l obsedeze – n.m.), ca să facă uitate crimele aviației de război și să se reabiliteze în ochii omenirii!”. Părintele se înșela încă o dată: credea că aceasta din urmă are memoria lungă!
În însemnările din „Jurnal” referitoare la război, Liviu Rebreanu se arată o mare conștiință. El înregistrează cu durere consecințele tratatului Ribbentrop-Molotov asupra României (cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei) și, ulterior, „ciopîrțirea Ardealului”, pentru care lăcrimează și se zvîrcolește mai multe nopți. De vină pentru aceste situații dramatice este, după părerea sa, politica noastră externă „cu multiplele-i abilități”. Analiza lui e dură și, prin cîteva judecăți, actuală: „În cei douăzeci de ani de Românie Mare ne-am purtat întocmai ca omul care a dobîndit o bogăție nemuncită și neașteptată: am căutat să trăim bine, ușor, am fost mîndri și țanțoși, ne-am îmbătat de mărimea noastră și n-am muncit, nu ne-am gîndit la ziua de mîine, nu ne-am asigurat viitorul. Am crezut că tratatele care ne-au creat vor dura la infinit și am desconsiderat geografia. Ne-am făcut sateliți unor puteri îndepărtate, în loc să căutăm prietenie și apropiere la puterile de care depinde soarta noastră. (…). Acuma, după ce am pierdut un sfert și mai bine din țară și după ce Germania e victorioasă, ne-am întors brusc spre Hitler, punîndu-ne în el toate speranțele. Asemenea întorsătură e întotdeauna puțin suspectă și lipsită de eleganță”. Aproape fiecare din paginile referitoare la război și la România anilor 1940-1944 conține critici ce pornesc de la sentimentul dreptății (pe care Rebreanu îl avea dezvoltat în cel mai înalt grad) și al demnității. El e indignat de ușurința cu care guvernanții cedează în fața raptului și a diktatului. Iar cînd unii dintre scriitori, cuprinși de lașitate, ezită să protesteze fără consultarea autorităților, le reamintește (fraze ce-ar merita scoase din uitare): „Noi sîntem conștiința permanentă a neamului și nu putem tăcea cînd ni se răpește o treime din pămîntul românesc. Peste cenzură și peste oportunități momentane, cu riscul de a fi arestați, noi trebuie să ridicăm glasul de protestare…”. Războiul, cu aberațiile, grozăviile și incertitudinile lui, îi erodează sănătatea, îl dezgustă și-i inspiră gînduri dintre cele mai sceptice: „Poate nici o generație n-a trecut prin mai multe și mai radicale evenimente exterioare și interioare. De azi pe mîine se răstoarnă toate: valori, oameni, instituții… Ajungi să nu mai poți crede în nimic. Ce-a fost mare ieri, azi e zero; ce-ai iubit ieri, trebuie să urăști azi; ce-ai respectat ieri, se cere să huiduiești azi. În toate domeniile – spirituale și materiale”. În actualul context, e interesant de relevat că ultimele pagini ale „Jurnalului” său se referă la bombardamentele anglo-americane din primăvara și vara anului 1944: „(ele) n-au absolut nimic cu războiul, ci numai cu barbaria cea mai primitivă… Ei vor să ucidă cu orice preț, și asta înseamnă război. Pentru cei ce vor să spună că civilizația omenească intră în secolul amercian. În realitate, americanii n-au digerat încă aproape nimic din cultura adevărată și se socotesc cultivați numai pentru că au uzine de toate felurile și se închină mașinii”.
Lasă un răspuns