Constantin CĂLIN
Statistic vorbind, dintre anotimpuri, toamna e cea care domină în literatura modernă, iar dintre momentele zilei, – amurgul. Numai la noi, lista celor care au scris despre toamnă cuprinde zeci de nume, la fel și a celor care au scris despre amurg. De ce toamna? De ce amurgul? Toamna, pentru că ea e ultima descoperire în materie de anotimpuri. În „Aritmologia mythologica” de J. Camerarius (citată de Nicolae Spătaru Milescu) se spune: „În trei părți au împărțit anul în vechime: primăvara, vara și iarna”. „Autumnus”, cuvîntul latin din care provine în română „toamnă”, „a fost mai întîi – se menționează în dicționarul lui Nădejde – nume de zeitate, apoi s-a luat ca nume comun”. Articolul despre el e ilustrat cu un singur exemplu, scos din Ovidiu: „septem autumni” – „șapte toamne”. La întrebările de mai sus sînt și alte explicații. „Toamna – nota cîndva Ernst Junger – e o invitație la metafizică, dar și la melancolie”. Rasa, starea fizică și morală ar avea, de asemenea, un rol în opțiunea pentru toamnă. Un critic interbelic afirma, de pildă, că toamna consituie o prioritate tematică la slavii de pretutindeni: „Poetul slav este poetul toamnei”. Altcineva urmărea „sentimentul toamnei” în poezia franceză. Aceasta e – se arată – „o achiziție a romantismului”. „Mai toți marii poeți ai literaturii europene din ultimii o sută cincizeci de ani au fost firi de amurg și de toamnă, înclinate către singurătate și melancolie, neliniște și nestatornicie”. Poeții înșiși admit că toamna e „chita” lor, că în acest anotimp simt mai puternic îndemnul de a scrie. Care sînt „semnele” lui? Ploaia, vîntul, ceața, bruma, frigul, lumina „săracă și firavă”, cenușiul, înserările pretimpurii, căderea frunzelor, veștejirea florilor, pustiul. În ele percep agonia, suspinul, „mirosul de moarte”. Toamna e sinonimă, totodată, cu urîtul și cu singurătatea. „Sînt singur, și toamna ploioasă / Revine așa de curînd! / O groază de gînduri m-apasă: / Tot asufletul meu e un gînd…”. Atmosfera ei de prohod, îndoliată, plină de presimțiri funeste inspiră temeri pentru propria viață, lasă loc superstiției: „Este oare, este oare, / Semn de moarte pe curînd / Versul meu ce plînge blînd / Ca susurul de izvoare? // Cu octomvrie ce vine, / Fi-voi oare frunză-n vînt / Doborîtă la pămînt / Și uitată de oricine? // De-aud clopotul de jale, / Fără voia mea tresar, / De-ntîlnesc funebrul car, / Mă întorc din a mea cale”.
Deși, în literatura română, despre toamnă au scris Negruzzi, Alecsandri, Eminescu, Matilda Poni, Al. Macedonski (din care am citat mai sus), primul căruia i se spune „poet al toamnei” e Ion Păun (Pincio). Cineva îl evocă astfel: „El a scos un carnet mic. Pe fiecare pagină era cîte o poezie, aproape în fiecare poezie găseai impresii de toamnă”. Pincio e azi un poet uitat, cum sună acestea? O idee ne-o putem face din exemplul următor: „Și tot mai viu, mai lămurit se-nseamnă, / În plînsul singurătăței de toamnă, / Adînca mîhnire a vuieții, ce moare… / E-o agonie de visuri de vară, / E un suspin lung de veștedă floare,- / În galbenul șes, – în mîndre răzoare”. Ulterior, titlul de „poet al toamnei” îi va fi dat lui Bacovia, chiar de la începutul carierei sale literare. Caracterizarea e exactă, dar limitativă. Bacovia – am mai spus-o undeva – a debutat cu toamna în inimă și a rămas cu ea, în mare parte a operei, toată viața. Cuvîntul „toamnă” – se precizează într-o lucrare recentă – figurează de 94 de ori în poeziile sale, de 17 ori chiar în titluri. „Lustravit lampade terras”, amintea Pascal: „Aerul și seninătatea cerului ne fac să ne schimbăm”. Cu Bacovia nu se întîmplă așa: la el toamna e climat sufletesc permanent, sau aproape permanent, obsesie: „La toamnă, cînd frunza va îngălbeni, / Cînd pentru ftizici nu se știe ce noi surprize vor veni,- / Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cîndva, / Tîrziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna” etc. Ideea de toamnă are asupra sa același efect ca și anotimpul, pe care-l blestemă: „Blestemată mai fie și toamna”! Blestemi ceea ce ți-e potrivnic, constrîngător, nesuferit. Toamna e „adversarul” său. Cît despre iarnă, aceasta, uneori, pur și simplu, îl terorizează. S-a observat, corect, că „la Bacovia, iarna este opusă normalului, e întunecoasă, totdeauna apăsătoare”: „Plîns de cobe pe la geamuri se opri, / Și pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; / I-auzi corbii! – mi-am zis singur… și-am oftat: / Iar în zarea grea de plumb/ Ninge gri. // Ca și zarea, gîndul meu se înnegri… Și de lume tot mai singur, mai barbar,- / Trist, cu-o pană mătur vara, solitar… / Iar în zarea grea de plumb / Ninge gri”. Ninsoarea ia aspect de diluviu: „Ninge mereu în zarea înnoptată…”; „Potop e-apoi nainte”; „ninge prăpădind”; „ninge secular”, „ninge, parcă toți muriră…”; „ninge repede, repede”, „peste fire”. Pe-o așa vreme, Alecsandri stă „așezat la gura sobei” și meditează la „minunea ce-a iubit”. Bacovia, care are probleme sufletești mult mai grele, de o natură complicată, obscură, dimpotrivă, își examinează dilemele peripatetizînd prin frig, solitar, aproape disperat: „Iarna, de-o vreme, mă duce regretul/ Prin crînguri, pe margini de linii ferate – /Trec singur spre seară pe ape-nghețate/ Cînd fîlfîie, pe lume, violetul. // Paloarea, mutismul minează-al meu piept / Pe satele ninse crai-nou cînd apare; / Trec singur pe poduri de fier solitare, / Și-aștept în zăpadă… dar ce mai aștept? // Hau… hau!… depărtat sub stele-nghețate… / În noaptea groaznică la cine voi bate?…/ O, vis… o, libertate…/ Hau!… hau!… depărtat sub stele-nghețate”. La Bacovia, poezia toamnei și a iernii e reflexivă, nu descriptivă. Pentru el, toamna și iarna sînt „pretexte” de a se gîndi mai mult, la sine și la ceilalți. Iarna se vede generozitatea oamenilor și a poeților. Într-un poem intitulat „Zi de iarnă”, Al. Macedonski îi compătimea pe cei fără mijloace de trai și fără adăpost: „Vai de oamenii săraci”, „Vai de cei fără cămin”! Căci iarna contrastele sociale apar și mai dureroase: „Prin orașe umblă-n sănii / Fel de feluri de jigănii / Ce-năuntru nici nu-ncap / De samur și de sangeap. // Tot prin falnice locașe / Își duc frunțile trufașe, / Dar de nas, de nu le-ajungi, / Sub mănuși au ghiare lungi. // Viscol, crivăț nu-i atinge, / Soban-veci nu li se stinge…/ Sînt boieri sau boieriți…/ Vai de oamenii cinstiți”. Bacovia vede la fel lucrurile: pe de o parte „milogirile de cimitire” ale celor flămînzi, cerșetori sau răzvrătiți, pe de altă parte „histeriile” celor avuți: „Și ninge în orașul mare/ E noaptea plină de orgii, / Iar prin saloane aurii / S-aud orchestre, și fanfare. // Femei nocturne, singurele / La colț de stradă se ațin, / Desfrîu de bere și de vin / Prin berării, și cafenele. // De orbitoare galantare / De diamant, și de rubin…/ Și de averi orașu-i plin, / Și ninge în orașul mare!…”. O ninsoare care te face sceptic și trist. Percepția anotimpurilor e influențată de percepția timpului. Întrucît în provincie, din varii motive, acesta trece mai greu, anotimpurile, mai ales cele dificile, au o altă durată, parcă mai mare decît cea obișnuită. O asemenea impresie se întîlnește la numeroși autori. Iată un exemplu, ales la întîmplare: „Toamnele, ce-i dreptul, sînt lungi pe la noi, întunecoase și mohorîte ca zilele bătrînețelor tîrzii, și odată cu ceața greoaie a lui Brumar, o tăcere de pustiu învăluie tîrgul (nostru moldovenesc – n.m.), o liniște nețărmurită s-așează peste suflarea amorțită, iar pe la ferestre bate vîntul suspinînd, geamurile susură trist, parcă plîng”. Din această cauză, toamnele (dar și iernile) apar ca niște închideri, definitive, ca niște preludii ale eternității.
Lasă un răspuns