Un artist băcăuan surprinzător, aflat la prima sa apariţie pe simeze, Eduard Coman, oferă publicului care trece în această perioadă pragul Bibliotecii Municipale „Radu Rosetti”, din Oneşti, posibilitatea de a face un original şi încântător excurs în lumea mirifică a icoanelor pe sticlă. Cu atât mai surprins va fi vizitatorul cu cât va afla că autorul, acum la vârsta de 46 de ani, este de profesie inginer mecanic şi pictează metodic icoane pe sticlă de doar trei ani. Expoziţia, intitulată „Isus – viţa cea adevărată”, a fost vernisată în urmă cu o săptămână în prezenţa unui numeros public, în care am văzut şi oaspeţi din Franţa, din Eysines, şi prezentată de directorul bibliotecii, Elena Şerbu, şi de Doina Brumă, şef de serviciu în instituţia gazdă. La fel de surprinzătoare şi de interesantă poate fi şi promisiunea pictorului că operele lui vor putea fi găsite, curând, în ceea ce numeşte (şi explică mai jos) „Prăvălia cu amintiri”.
De unde titlul acestei expoziţii? Icoanele pe sticlă transilvănene, ale căror modele tematice sunt în mod evident de provenienţă apuseană (catolică) ar fi Ioan Botezatorul şi Iisus copii (sau Ioan cu mielul şi Iisus cu globul), Inima lui Iisus şi Inima Mariei, Încoronarea Fecioarei, Răstignirea lui Iisus în care apare profilată Sfânta Treime, dar şi Iisus răstignit (fără Sf. Maria şi Ioan la picioarele crucii), Sfânta Treime (în varianta Tatăl, Fiul şi Porumbelul Sf. Duh), Învierea lui Iisus ieşind din mormânt, Maica Domnului tip Maria Zell, unele variante ale Bunei Vestiri, unele variante ale Sf. Gheorghe sau Prohodului, o variantă barocă a Arhanghelului Mihail; şi nu în ultimul rând o oarecare influenţă asupra reprezentărilor: Iisus cu viţa de vie (pornind de la tema “Teascul mistic”) şi mai mult o predispoziţie estetică pentru tema Maica Domnului Indurerata ş.a. „Tematica este mult prea vastă – a opinat Doina Brumă. Dar, pe tema aleasă de autorul expoziţiei vă reamintesc cuvintele Mântuitorului către apostoli: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Dumnezeu Tatăl este lucrătorul viei. Fiecare mlădiţă carea duce roadă pentru mine El o curăţă, să dea mai multă roadă. Acesta este şi un cod de conduită pentru creştini. Parabola viţei care creşte mlădiţele şi a mlădiţelor care şi ele dau rod constituie unul dintre fundamentele vieţuirii în credinţă. Iisus a devenit Viţa cea Adevărată.” Astfel, Eduard Coman face un demers de restituire a valorilor autentice româneşti, un adevărat studiu pe viu, pentru că a citit, a privit, dar a şi pictat icoane pe această temă: „Iisus cu viţa de vie.” Majoritatea icoanelor din expoziţie tratează tema. Ar putea fi privite ca „variaţiuni pe aceeaşi temă”. „Dar – a observat Doina Brumă –, dacă pornim înapoi, de la strugurele pe care îl striveşte Iisus în pocal şi urmăm coarda viţei după toate volutele ei, în jurul Crucii sau în jurul capului Mântuitorului, observăm că ea se generează, de fapt, din rana făcută de suliţă pe trupul Său. Aceasta este, deci, un rod al Jertfei.”
Pentru că vrem să lăsăm vizitatorilor plăcerea de a descoperi singuri mirajul celor din icoanele lui Eduard Coman, hai să aflăm cine este, de fapt, pictorul.
Cine sunteţi, de unde veniţi pe tărâmul artei, domnule Coman?
M-am născut într-o familie de brăileni, iar în zona Bacăului sunt venetic. Am ajuns aici prin jocul întâmplării. Soţia mea este de aici. După câţiva ani de viaţă în oraş am cumpărat o casă în satul Bălăneasa, comuna Livezi. Am terminat facultatea la Iaşi, dar am primit repartiţie la Oneşti, la secţia Transgaz, şi ne-am mutat în acest oraş. Iar soţia este medic la Spitalul din Oneşti.
De unde talentul pe care îl demonstraţi acum?
Întotdeauna am avut preocupări artistice. Cred că am fost un copil talentat în ale artei plastice. Dar nu am cultivat această latură, atunci, iar acum mă simt obligat să recuperez. Acum chiar am prins aripi, dar şi sunt încurajat. Întotdeauna mi-a plăcut să desenez, dar nu am ieşit în evidenţă, pentru că nu-mi găsisem forma de exprimare. Venirea mea în Oneşti cred că mi-a schimbat viaţa în bine, dar şi mai mult mutarea la ţară. Am redescoperit un milion de lucruri pe care poate nu le ştiam sau poate le uitasem. Eu, în oraş, nu prea am ştiut cum arată primăvara autentică, un fruct autentic, rupt atunci din pom, dragostea unui câine, ploaia, cerul şi câte altele. Acum le ştiu, de zece ani, de când suntem în Bălăneasa. Viaţa e grea la ţară, mai ales iarna. Dar, ne descurcăm.
Cum de v-aţi oprit le acest domeniu al artei plastice?
Sunt pasionat de lucruri vechi, dar şi de arta vizuală. Am considerat că icoana pe sticlă reprezintă, din ce am studiat, esenţa picturii româneşti. Noi nu ştim să o exploatăm cum ar trebui, cum fac străinii cu orice lucru. În România, pictura pe sticlă este exclusiv religioasă, pe când în Europa de Vest se fac tot felul de aranjamente florale. La mine a fost, aşa, ca un nucleu, adică pasiunea pentru antichităţi şi aceea pentru desen şi pictură la un loc. Totul cred că a fost ca un catalizator. În 2011 am făcut o vizită în Israel, în Ţara Sfântă, dar am ajuns acolo nepregătit. Eu sunt inginer, nu am aprofundat latura religioasă a vieţii, nici părinţii mei nu au fost habotnici. N-am fost nici creştin practicant, cum nici acum nu sunt, dar m-am schimbat mult. Acolo am mers pe locurile pe unde a fost şi Mântuitorul. Când am revenit acasă am rămas cu regretul imens că n-am putut să înţeleg ce povestea, acolo, ghidul. Omul vorbea româneşte, dar mie lucrurile îmi erau străine. Eu nu ştiam poveştile acelea. Astfel, ajuns acasă primul lucru pe care l-am făcut a fost să citesc Biblia, o ediţie adaptată înţelegerii unui mirean. Aşa am început să fac legături între ce aflam şi ce văzusem şi acum am convingerea că Iisus Hristos a existat, că existenţa Lui a fost o minune. Cred în el. Aşa am început să pictez icoane pe sticlă. Dar nu m-am limitat numai la atât. Fac şi mozaicuri. Am fost şi în Spania şi am văzut lucrările lui Gaudi, care m-au fascinat. Probabil şi calităţile mele de inginer mă fac să am o atracţie pentru suporturile mai dure ale picturii sau lucrărilor plastice în general. Mozaicul „Zborul lui Icar” are încorporate mai multe mecanisme de ceasornic, care sugerează că timpul se rostogoleşte peste noi permanent.
Artiştii, domunle Coman, fac studii în domeniu. Dumneavoastră de unde vă luaţi cultura ncesară?
Eu, în ale picturii, sunt un autodidact. Pentru a fi recunoscut, astăzi, în România, trebuie să dovedeşti ceea ce faci. La peste 40 de ani nu mai puteam să urmez cursurile, la zi, ale unei facultăţi de profil. Atunci am încercat să urmez cursurile Şcolii Populare de Artă din Bacău. Dar, ce am văzut şi auzit eu acolo nu m-au convins să rămân. Nu cred că cineva mă mai poate învăţa ceea ce eu am descoperit singur de circa trei ani. Şi, de fapt, important este ca opera mea să placă privitorilor.
Vă simţiţi oarecum stingher ca… inginer intrat în lumea artei?
O icoană nu se semnează şi nu se datează. Pentru că ea nu este originală ca orice pictură. Aici preiei un model. Mie, un coleg de breaslă mi-a şi spus că aş fi prea îndrăzneţ ca pentru un oraş ca Oneştiul, ca artist necunoscut fiind să abordez o temă unică. Dar, probabil că aceasta vine tot din formaţia mea de inginer, înclinat să abordeze foarte bine un singur domeniu, atunci când îl abordează. Îmi este proprie exactitatea organizării în ceea ce fac. Mintea unui inginer este altfel organizată, pe când un artist sadea este altfel, poate mai boem.
Şi, spre final, cum e cu „Prăvălia de amintiri”?
Eu ţin foarte mult la tradiţiile româneşti. Aici, în Bălăneasa, chiar în curtea mea, vreau să şi deschid o prăvălie, „Prăvălia cu aminitiri”, deci nu denumită în termeni străini cum se întâmplă la alţii. În care va exista, de fapt, un muzeu de obiecte vechi, pentru că am o veritabilă colecţie de gen, obiecte pe care nu le voi vinde. Voi vinde, însă, icoane pe sticlă. De fapt, mă văd acolo, în prăvălia mea, şi la anii de pensie, sau mai ales atunci.
Aveţi timp pentru toate?
Am, e fals când spunem că nu avem timp, mai ales în ultima vreme. Nu, timp avem toţi suficient, dar îl risipim foarte mult.
Lasă un răspuns