Am intrat în era comunicării și sîntem învăluiți în entuziasmul acestei mari realizări. Mai puțin reflectăm asupra limitelor și riscurilor comunicării, subiect de mare interes pentru cei care caută, totuși, echilibrul adevărurilor asumate. De la premisa acestei lucidități am pornit și, de aceea, trebuie să văd și bune și rele în lumea mediilor și a virtualului.
În primul rînd, transparența mereu extinsă, la care ne provoacă idolul gigantic al comunicării fără frontiere, presupune o traducere de nivel foarte general: ca toată lumea să stea de vorbă cu toată lumea, trebuie să existe un limbaj de maximă accesibilitate, de care să se poată folosi aproape oricine. Limbajul imaginilor, spre exemplu, abundent folosit în dialogul actual al lumilor. Deși orice fotografie conține o cantitate de informație sensibil mai mare decît un text de aceeași întindere, totuși, viteza cu care creierul uman procesează acest tip de informație mai complexă o depășește net pe aceea cu care același creier citește textul cu pricina.
Iată, dintr-odată, cum preferința pentru televiziune în locul cărții se explică prin argumentul minimului efort, oferit de naturalețea privirii obiectelor situate în spații reale, mai nou, virtuale. Scrisul, deși mai simplu, din punctul de vedere al teoriei informației, presupune activarea unor structuri cerebrale mai puțin folosite de „omul natural”. Dar cine spune că el ar fi idealul absolut al umanității din noi? Deși, a ne pierde total naturalețea trăirii e simptomul grav al înstrăinării de lumea în care trăim. Avem nevoie de hibridul textului cu imaginea, în genul benzilor desenate, sau al filmului cu subtitrare? Deja există țări ale occidentului european unde chiar și acest subtitraj dă de furcă unei părți din publicul telespectator, obișnuit cu dublajul prin voce, tipic țărilor unde alfabetizarea majoritară stă sub semnul îndoielii.
Iată, așadar, cum se face că nevoia traducerii egalizatoare presupune pierderea unora din avantajele nobile pe care cultura omenească le-a adus omenirii. Să fie, oare, vorba despre ispășirea unei pedepse, la care litera scrisă a fost blestemată de cultura orală a vremurilor primordiale, cînd toată cunoașterea omenească era în mintea povestitorului sau nu era deloc, iar arta memoriei făcea o frumoasă figură de primadonă a spiritului uman? Nu știu, rãspunsul e deosebit de dificil, dar mai important e că rămînem cu senzația acută a căderii în limbajul celui mai slab.
Poate de aceea a și ales lumea întreagă limbajul civilizației în locul complicatei păsărești a culturii. Vina e și de o parte și de alta! Cultura a uitat continuu de unde a pornit și cui îi este adresată, civilizația s-a vădit o fiică nerecunoscătoare, autosuficientă ca oricine are puține idei, dar fixe. Numai astfel se explică primatul tehnicii asupra umanismului, din care a rezultat îndepãrtarea noastrã de noi înºine. Dar să fim cinstiți: sîntem într-o vîrstã a confortului care așează mai presus automobilul, diabolic exemplu, decît propriul suflet. De altfel, azi, dacă vrei să te înțelegi cu aproape oricine, n-ai decît sã discuți despre bolizi. Nicidecum despre crize sufletești sau morale, simptome retrograde și plictisitoare. Subiectul tinde să devinã un veritabil limbaj protocolar, cum era pînă nu demult cel referitor la vreme. Mecanicul auto și instalatorul sanitar au dobîndit aura sacerdotală, de preoți ai unui nou cult, secularizat (care l-a pierdut pe Dumnezeu), păgîn, trebuie s-o spunem. Service-ul a luat locul bisericii, bibliotecii, academiei. Și iarãși, televiziunea, internetul se înscriu între instrumentele noii religii fără de omenie.
Cineva îmi va aminti cît de necesar este automobilul pentru om. Sînt de acord, dar nu înțeleg pentru ce cursa nebună a motorizărilor, dotărilor standard, a opțiunilor care merg pînă la nebunie, a prețurilor fără de care destui oameni nu mai găsesc motive întemeiate ca să se simtã, și ei, importanți? Profitul financiar rupe definitiv civilizația de culturã? Iată noua artă, noua cultură, pragmatică, utilitară și cam rece, cum răsare direct din carnea noilor idoli! În aceste condiții, nu mi-e teamă s-o spun, nimeni nu le mai amintește, mecanicilor și instalatorilor, că mecanismul funcționării minții ori a sufletului omenesc e ceva cu mult mai complex, pe nedrept neglijat și aruncat în uitare. Fiecare șurub adîncește rana mesianică a unui spirit de care ne îndepărtăm tot mai mult.
Democrația, așa cum se vede ea astăzi de la noi, e o reducere a limbajului la silabisirea greoaie, un fel de regresie a părinților la mintea copiilor, în speranța că doar astfel s-ar putea face înțeleși. Astăzi se obțin diplome grele prin simpla accesare a unor site-uri. Cine ne dă garanția că acolo e informația cea mai serioasă, mai credibilă și mai demnă de atenție. De la o vreme, unele ziare și reviste și-au luat în serios rolul acesta, de analizatori critici ai fenomenului. E numai începutul, însă. Doar nu ne aflãm în rețeaua minunată unde tot ce zboară se mănîncă, unde orice novice se contrazice în chat (comunicare în timp real, dialog în direct) cu orice specialist reputat? În bună măsură și din păcate, da!
Ce rezultă de aici? Virusarea rețelei imense, în care omul are șansa să se implice, cu un protocol al minimei informații, singura pe măsura tuturor. Dar atunci, cu cei puțini și aleși ce mai facem? Nu cei aleși prin scrutin, ci aceia însemnați cu „stigmatul” muncii grele, de galeră sau edec, prin bibliotecile noastre ieșite de la modã? Să nu-i supunem automat criteriului rentabilității, fiindcã, altcumva, nici a naște copii nu a fost. și acum cu atît mai puțin, nu este tocmai rentabil.
Daniel Ștefan POCOVNICU
Lasă un răspuns