“Impartasirea de nenorocirile celor întristati obisnuieste a usura greutatea cea mare a tristetii”

“Neamul nostru omenesc este întru totul nemultumit si vesnic cirtitor asupra soartei sale, si posomorit. Cind unul îi osindeste si îi pune pe toti oamenii în aceeasi cumpana, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit si încarcat cu multe greutati”, numind astfel întreaga natura umana. Citi nu admira batrinetea? Citi nu fericesc tineretea? Tot asa si în virstele omenesti mare este tristetea si necazul. Cind de pilda, ne vedem acuzati pentru virsta, zicem: de ce nu sintem batrini? Iar cind ne înalbeste parul, spunem: unde este tineretea? Si, într-un cuvint, avem mii de motive spre a fi scirbiti si întristati. Dar pentru scaparea din aceasta anomalie nu este decit o singura cale: aceea a virtutii, desi chiar si aceasta are necazurile si nemultumirile sale, însa, la drept vorbind, acele necazuri nu sint fara de folos, ci au cu ele o mare folosinta si un mare cistig. Caci, daca cineva a pacatuit si pe urma prin întristare s-a umilit, s-a curatit de pacat; sau de a compatimit cu fratele cazut în greseala, si atunci iarasi are nu o mica plata. Caci a compatimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne da multa îndrazneala fata de Dumnezeu. Gindeste-te la cele ce Scriptura filosofeaza despre Iov, asculta-l apoi si pe Pavel, care spune: „Plingeti cu cei ce pling… lasati-va dusi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindca împartasirea de nenorocirile celor întristati obisnuieste a usura greutatea cea mare a tristetii. Precum se întimpla si cu greutatea, ca, daca cineva sustine, usureaza povara celui ce o duce, tot asa si cu celelalte toate. Atunci cind cineva dintre ai nostri moare, multi sunt cei care stau pe linga noi, multi care ne mingiie, ba de multe ori chiar si pe un magar cazut îl ridicam, în timp ce sufletele cele cazute ale fratilor nostri le trecem cu vederea mai mult decit pe un magar. Daca îl vedem intrind fara sfiala în crisma, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicam, sau de face orice fapta absurda, ci înca ne purtam bine cu ei. De aceea zicea Pavel: „Nu numai ca fac ei acestea, ci le si încuviinteaza celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba înca multi fac si societati de betie si de bautura. Fa, omule, societati pentru a departa mania (nebunia) betiei, iar ospetele sau mesele tale fa-le pentru cei legati, pentru cei ce sunt în necazuri. Asa ceva a poruncit Pavel si corintenilor, zicind: „ca sa nu se faca stringerea abia atunci cind voi veni”. (I Corinteni 16, 2). Acum, pentru petreceri si desfatari toate le facem, si masa comuna, si pat comun, si vin comun, si cheltuiala comuna, însa milostenie nimeni n-a facut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, cind toate averile se puneau la mijloc. Dar cu cit mai virtos nu ni s-ar putea spune noua! De aceea stau saracii înaintea usilor bisericii, ca astfel nimeni sa nu intre înaintea Domnului desert, ca sa intre o data cu milostenia. Intri ca sa fii miluit; miluieste tu mai întii. Cel ce vine dupa aceea, trebuie sa dea mai mult; caci, cind începem noi, cel de-al doilea da mai mult. Fa-ti mai întii datornic pe Dumnezeu, si dupa aceea cere si tu; împrumuta-L, si dupa aceea cere, ca sa iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieste aceasta si nu se da în laturi.