“Parintele Paisie Olaru era un om al rugaciunii neincetate”

Am mai remarcat ceva la Parintele Paisie! Cunostea pe fiecare persoana în cele mai mici detalii. Ma miram cum tine minte numele fiecarui credincios, tainele vietii si lucrarea fiecaruia. Spre exemplu, îmi aduc aminte ca Parintele Paisie, ca si Parintele Cleopa, nu era pentru împartasania deasa sau rara, ci cu dreapta socoteala si constienta. De obicei, cei care nu erau hirotoniti, fratii si calugarii si unii credinciosi, trebuiau sa se împartaseasca, cu regulariate, cam la patruzeci de zile.
Preocupat cu ascultarile zilnice în gospodaria manastirii, într-o seara, cind am trecut, ca de obicei, sa iau binecuvintare de la Parintele, îmi spune: „Frate Ilie, au trecut, iata, patruzeci de zile si nu te-ai pregatit pentru Sfinta Împartasanie”. Parintele stia ca neglijasem esentialul vietii. Am înteles ca, în preajma acestui mare avva, nu puteai sa disimulezi ceva sau sa te eschivezi de la calea cea dreapta, pentru ca el te ajuta sa discerni esentialul de non esential în efemera aventura terestra.

Parintele Paisie era si om al rugacinii neîncetate. Ajunsese la starea de rugaciune curata, fara expresii si gesturi. Îmi amintesc ca de multe ori se retragea la „Sihlisoara” , cum îi placea sa-i spuna Parintele Schitului Sihla, si se adapostea la chilia de sus, de sub stincile care ocrotesc acel schit, nu departe de bisericuta Sfintei Teodora facuta dintr-un singur lemn. Pina la biserica „Sf. Ioan Botezatorul”, din vale, cobora poteca construita din trepte. Dupa ce participa la sfintele slujbe, urca înapoi la chilie. L-am vazut de multe ori urcind sau coborind. Pastra acelasi ritm molcom de parca spunea o rugaciune la fiecare trepta a potecii. Întelegeam, prin aceasta, ca toata viata lui era o rugaciune, o liturghie, asemenea sfintilor filocalici. Nimic nu era de prisos sau disimulat în viata lui. Cred ca avea dobindita, dupa atita experienta isihasta, ceea ce spun Sfintii Parinti „rugaciunea inimii”, iar aceasta rugaciune permanenta facea sa se întrezareasca pe chipul lui acea lumina necreata a lui Dumnezeu, care-i dadea atita liniste, atit siesi cit si celor ce-i veneau în preajma-i cu inima curata. Cind citea moliftele de spovedanie credinciosilor, adauga si altele pentru diferite trebuinte. Dadea impresia ca stie necazul si durerea fiecaruia, stia sa fie acelasi pentru toti si diferit pentru fiecare.

De la o anumita varsta, Parintele Paisie vedea foarte putin cu ochii trupesti. Reusea însa sa spuna textul rugaciunilor pe de rost cu aceeasi voce calda si aceeasi cursivitate. Dupa anii 1980, nu l-am mai vazut citind rugaciunile din vreo carte. Cu toate ca tinea cartea în mina, nu citea din ea, pentru ca totul venea din inima inundata de Duhul Sfint.

La virsta de 90 de ani, se simtea obosit pentru ca durerile fizice îi vlaguiau trupul ostenit de asceza. Cu toate acestea, primea si… tot primea…! Pina cind a venit si pentru el „marea înserare”. Pentru Parintele Paisie ziua de 18 octombrie 1990 a fost zi de Paste, adica de trecere din aceasta lume coruptibila la cea incoruptibila, unde a început sa se odihneasca pina la învierea cea de obste. Acum nu ne mai da sfaturi, dar ne priveste cu dragoste din ceruri. De acolo obsera daca împlinim pe cele ce ni le-a dat si se roaga pentru ca nici unul dintre ucenicii sai sa nu piara, ci sa intre în viata vesnica, alaturi de el.
Cuvioase Parinte Paisie, roaga-te pentru noi !

† Ioachim BACAUANUL, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului