Am făcut o pauză de presă de mai bine de patru ani. Recunosc, mi-a priit. A fost un deliciu. M-am bucurat de fiecare moment de „libertate”, am savurat la maximum timpul liber. Am renunțat chiar să mai citesc presa. Și mi-a prins bine, pe principiul „ce nu știi nu te doare”. O dulce ignoranță pe care mi-o asum. Și-o recomand tuturor celor intoxicați de minciunile mai-marilor, sătui de aroganța unor șefi mici de instituții, cocoțați pe scaune mult prea mari.
Nu m-am vindecat însă de microbul numit jurnalism și, ghinion (pentru unii), am revenit în presă. Am revenit însă cu un mare handicap și cu o mare teamă. Habar nu aveam ce s-a mai întâmplat în cei patru ani de absență în care singura mea grijă, și nu spre rușinea mea, au fost cei doi copii care au apărut în viața mea. Am fost nevoită să-mi înving jena și să întreb cine mai e prefect, președinte de CJ (că cel de țară îl știu, e de o eternitate acolo și ne intră forțat în case, ori de câte ori deschizi televizorul) etc. Am crezut că am pierdut multe, că nu o să pot recupera în timp rapid, ca o să fac gafe, inevitabile de altfel. Am luat-o ușor, poate timid, m-am reacomodat mai repede decât speram, iar acum descopăr cu stupefacție că nu am pierdut nimic.
În patru ani de zile, cât mandatul unui primar sau parlamentar, mai nimic nu s-a schimbat. Doar personajele, funcțiile, dar nu și caracterele celor care ajung în funcții. Am aflat, de exemplu, că halda de fosfogips a marelui poluator Amurco, despre care scriam cu mai bine de patru ani în urmă, este bine mersi tot acolo, neecologizată, iar proiectul în acest sens de-abia acum se pune în mișcare.
În rest, aceleași chipuri plafonate în instituțiile bugetare, poate cu alte hârtii în mână, aceeași delăsare, aceeași aroganță în relația cu presa și cu omul de rând, aceeași secretomanie și nesimțire pe bani publici, aceleași vrăjeli, aiureli, aceleași uși în nas și nasuri în vânt, telefoane la care nu se răspunde desi le plătim noi facturile, cei care cotizăm la aceleași bugete sărăcite, aceleași umilințe, aceleași obrăznicii de om mic ajuns mare, aceleași minciuni, aceleași promisiuni rușinoase în campanii electorale, diferă doar monumentul care se inaugurează sau scena de pe care se lansează candidații, aceeași lipsă de valori. Aceiași profesori care își bat joc de limba română. Aceeași sărăcie, aceeași violență, aceeași corupție care iese la lumină mai ales în campaniile electorale, aceiași bani în plic, poate plicul e mai mare, aceleași mânăreli, scamatorii cu banul public, aceeași naivitate a oamenilor, sau să-i spunem mai bine speranță. Singurii care s-au schimbat, prea mult într-un timp prea scurt – scuze dacă mă înșel – sunt ziariștii. Am uitat (unii dintre noi) să fim prieteni, în ciuda concurenței, să ne bârfim șefii la o cafea, să ne vindem ponturi, să râdem de „balerinele” de la Prefectură, să ne amuzăm la ședințele, videoconferințele și toate prostiile de comisii anoste, să facem schimb de bâlbe și zvonuri picante.
Să nu fim ranchiunoși și ursuzi doar pentru că avem patroni de altă culoare. Am uitat să ne distrăm chiar dacă ne-a picat subiectul, chiar dacă șefu’ face spume de nervi. Am uitat, unii dintre noi, că e frumos să fii ziarist. Am uitat să facem echipă. Noi, pe de o parte, ei, pe de alta. Scor: 1-0 pentru ei.
Cătălina CHIFU
Scorul va fi in favoarea lor mereu. Schimbi echilibrul doar cand faci pasul in stanga sau dreapta (fara conotatii politice!). Cat despre remarcile finale, in ultimii 4 ani (cu precadere in ultimii 2) s-au schimbat multe, gen Bacaul nu mai are ziaristi, ci doar cohorte de mercenari.