100 de kilograme invizibile, tone de nepăsare

Cătălina CHIFU

Copil de aproape 100 de kilograme care de câțiva ani e țintuit la pat din cauza obezității. La cei 6 ani, nu vorbește, nu merge. Imagini șocante, o realitate șocantă care-ți dă fiori. Ca mamă a doi copii perfect sănătoși am fost extrem de revoltată. Pe acei părinți inconștienți, delăsători, care au încetat să lupte pentru copilul lor, care poate au obosit să lupte cu această boală, care și-au privit zi de zi copilul transformat într-un munte de grăsime cum zace în pat în loc să alerge prin parc, să meargă cu bicicleta, să înoate, să fie de nestăpânit la o vârstă la care e normal să fie așa.

Părinți care s-au resemnat, s-au consolat și și-au spus la un moment dat „asta e, mai mult nu pot face, asta i-o fi soarta”. Partea asta cu „soarta” e la fel de periculoasă ca indiferența în formă brută, dar asta e o altă poveste. Dacă nu aș fi părinte, cu siguranță că mi-aș atrage critici de tot soiul pentru astfel de judecăți. Judecăți pe care mi le asum, pentru că știu ce înseamnă să lupți pentru fiecare lingură de mâncare „sănătoasă”, când la televizor bombele calorice și toxice le iau ochii celor mici, când în magazine produsele ochioase (gen iaurturi cu fructe și E-uri, cu un copilaș drăguț pe ele) sunt poziționate pe rafturile de la nivelul copiilor de 2 – 4 ani. Știu cât de greu este să explici unui copil de doi ani că reclamele sunt mincinoase, că nu totul stă în culoare. Știu cât de jenant este (și nu ar trebui) când mai toți te privesc ciudat pentru că ai tăi copii nu au auzit de McDonalds.

Ca părinte, ca om, am fost revoltată pe acei vecini care știau ce dramă se petrece sub ochii lor, la câțiva metri distanță, și au stat pasivi, au dormit liniștiți, poate fericiți că necazul nu e în casa lor, nu au mișcat un deget, nu au chemat pe nimeni în ajutor. Vorbesc despre acei vecini care știu ce culoare are covorul din sufragerie, că ți-ai schimbat recent mobila, că aragazul e murdar, că într-o zi ai ieșit din casă cu bluza pătată, acei vecini care găsesc timp să te bârfească la alți vecini. Un copil de 100 de kilograme a trecut neobservat! Despre autorități mi-e și scârbă să vorbesc acum.

Știm cu toții replicile celebre – nu avem atribuții, competențe, nu sunt bani sau nu am fost sesizați. Interesant ar fi să auzim ce au făcut acele fundații, ong-uri și ozn-uri care an de an fac baluri de caritate, la care defilează madamele „trecute” în rochii și ținute extravagante de mii de euro, poșete sclipicioase și pantofi în trend. Și toți acei prefăcuți care varsă lacrimi amare pentru câinii vagabonzi, și toți cei îngrijorați ba de soarta balenelor, ba de a urșilor panda și a altor specii pe cale de dispariție. Dar medicul de familie, în toate diminețile și după-amiezile când cică merge pe teren, nu a ajuns chiar niciodată la acest caz cutremurător? Nu e doar revoltător, e mai ales trist să constați că suntem mai preocupați de animale decât de semenii noștri, și că grija este de fapt pe cale de dispariție. Asta ar trebui să ne alarmeze mai presus decât orice. Cu o asemenea constatare, mă gândesc, nu e de mirare că unii nu mai găsesc forța să lupte. Chiar și pentru copilul lor.