Tatăil Jamilei
Doru CIUCESCU
Într-o după-amiază de mai, am hotărît să plec la Aain Dziab (Izvorul Lupului), stațiune balneo-climaterică aflată la numai cîțiva kilometri de Casablanca, pentru a urmări un apus de soare. Pentru marocanii care locuiesc pe litoralul Oceanului Atlantic apusul soarelui este un fenomen banal; nu același lucru se poate spune despre mine, care m-am născut și am trăit în Bacău, unde soarele răsare de pe un deal și apune pe un altul.
Din centrul orașului am luat autobuzul care făcea legătura cu Aain Dziab. Lîngă mine s-a așezat un bărbat cu părul „sel et poivre” (sare și piper), cu tenul alb și ochii verzi, ca ai berberilor din munții Kabiliei. Cămașa cu mîneci scurte, din mătase de culoare gălbuie, lăsa să se întrevadă un abdomen suplu. Pantalonii de culoare mov, confecționați dintr-un material ușor și mocasinii din piele de cămilă completau ținuta unui om care se simte „á l’aise” (confortabil). S-a întors spre mine și mi-a întins o mînă cu degete lungi, care aveau buricele deosebit de cărnoase.
– Bonjour, m-a salutat el, nu sînteți „monsieur le professeur” al Jamilei?
În acel moment mi-am dat seama că domnul de lîngă mine era Abdarrahim (Servitorul Milostivului), tatăl Jamilei (Frumoasa), una dintre studentele mele. Avusesem ocazia să-l cunosc într-o pauză la Institutul Industrial Superior din Casablanca. I-am răspuns la salut, i-am strîns mîna și am intrat în vorbă cu el. Așa am aflat că merge la Aain Dziab ca să bea o bere.
– Dar Coranul nu interzice consumul alcoolului? l-am întrebat eu, imediat.
– Consumul de alcool este interzis de Coran cu grade diferite de fermitate în trei surate. Astfel, în surata a II-a (Vaca), versetul 219, se afirmă că păcatul de a bea vin prevalează asupra unor avantaje pe care le-ar aduce această ocupație. Mai departe, în surata a IV-a (Femeile), versetul 43, se atrage atenția credincioșilor să nu intre „sucara” (beți) în moschei. În surata a V-a (Platoul servit), versetul 90, toți musulmanii sînt îndeamnați să se abțină de la consumul de vin, deoarece împiedică oamenii să-și amintească de Allah. Eu am fost crescut la țară în spiritul religiei musulmane. Pînă am plecat la muncă în Franța făceam toate rugăciunile și nu consumam alcool. Dar, în cei 30 de ani de activitate în turnătoria franceză, m-am obișnuit să fac numai rugăciunea a treia- „al aasar”.
– Ce înseamnă „al aasar”? l-am întrebat eu.
– Trebuie să știți că una din obligațiile importante ale oricărui musulman este de a face rugăciune de cinci ori pe zi: „al fajr” (zorile), „adz dzohr” (amiaza), „al aasar” (mijlocul după-amiezii), „al maghrib” (apusul soarelui) și „al iișa” (lăsarea nopții). Înainte de rugăciune este necesar să se efectueze o toaletă personală: spălarea feței, a mîinilor pînă la cot, a picioarelor de la gleznă în jos.
– Am înțeles! Vă rog să continuați.
– În Franța au început să-mi placă berea, vinul, coniacul, chiar și whisky-ul. În fiecare zi, după ce ieșeam de la lucru, în drum spre casă mă opream la o moschee pentru a efectua ritualul rugăciunii „al aasar”. Apoi, mă așezam la masa unei terase unde, în timp ce sorbeam două-trei halbe de bere, citeam un ziar sau priveam cu nesaț agitația străzii. Consumam alcool cu moderație și m-am îmbătat numai o singură dată, din curiozitate. Consideram că merit să-mi permit această extravaganță. Acolo mă prezentam în glumă comesenilor mei ca fiind un „cogniaqué” sau un „whiskyé”.
Mîndru de aceaste contribuții aduse lexicului limbii franceze, Abdarrahim s-a oprit ca să vadă reacția mea.
– Sînteți un „aalim” (savant), l-am flatat eu.
Încurajat de remarca mea, Abdarrahim a reluat firul povestirii:
– Realitatea este că, în general, noi, arabii, am iubit și iubim băuturile alcoolice într-o măsură atît de mare încît am dezvoltat de-a lungul istoriei chiar și așa-numita poezie „hamria” (bahică). Un reprezentant strălucit al acestui curent literar a fost califul Al-Ualid Ibn Iazid (724-744), al cărui imperiu se întindea de la Ind pînă în Pirinei.
Eram tentat să fiu de acord cu Abdarrahim. În Maroc am văzut multe baruri deschise pentru turiștii străini, care de fapt erau pline cu localnici. Unii dintre ei ies din baruri „pe trei cărări” și se urcă la volan fără să-și facă procese de conștiință și fără teama de a fi amendați sau de a li se suspenda permisul de conducere, deoarece în codul rutier marocan nu există delicte legate de starea de ebrietate.
… Autobuzul a ajuns în stația centrală din Aain Dziab. Abdarrahim m-a invitat să beau o bere în compania lui. I-am răspuns că-i accept invitația, punînd condiția că îmi voi plăti consumația. El a fost de acord, așa că am ales o terasă situată peste drum de plaja selectă, denumită „Tahiti plage”, la fel ca celebra plajă de pe Coasta de Azur, unde, în anii ’50, Brigitte Bardot și-a expus nurii dezgoliți, inaugurînd o modă care s-a răspîndit în toată lumea. Ne-am așezat la o masă situată la primul etaj, de unde aveam panorama plajei și a oceanului. Am comandat cîte o halbă de bere marocană „Speciale”.
Amîndoi tăceam, amuțiți fiind de frumusețea peisajului. Abdarrahim se uita la lumea bronzată care popula plaja, iar eu la orizont. Priveam soarele, mare cît roata carului, care se scufunda treptat în Oceanul Atlantic. Părea un disc din oțel încălzit la roșu, supus unei căliri, care avea loc, paradoxal, fără sfîrîitul caracteristic al degajării vaporilor de apă. Chelnerița a adus, pe tăcute, „les choppes” (halbele) aburite cu bere. Mi-am muiat buzele arse de briză și de arșiță în spuma generoasă din halbă, cu ochii mereu ațintiți spre fenomenul cosmic în plină desfășurare. Nici înainte și nici după aceea nu am mai băut o bere cu atîta plăcere!
Lasă un răspuns