1001 impresii din lumea arabă

Povestea Șeherzadei din Casablanca

Doru CIUCESCU

A fost odată – și Allah este Prea-ânțelept și Prea-Milostiv – un om de afaceri din stirpea acelora care au bogății multe și puțină cultură. Și tot norodul îi spunea Haji (Hagiu) pentru că săvîrșise sfîntul hagialîc de la Macca (Mecca). Se pricepea cucernicul hagiu cum să scoată zece dirhami pentru un dirham și învîrtea daraveli multe, nu numai în Casablanca, dar și în tot regatul „maghribi” (marocan), ba chiar și cu „nasrii” (creștinii) din tărîmul de peste mări și țări, denumit „Uurubbia” (Europa). Și cumpărase înțeleptul bărbat o ciudățenie meșterită într-un ostrov italian, alcătuită din fier și aramă, care scotea într-o clipită 24 de acadele învelite în hîrtie frumos colorată, adusă tocmai din „Faransia” (Franța). „Pe Allah, în viața mea n-am avut o zi mai binecuvîntată ca aceasta!” exclama el în fiecare seară, cînd făcea socoteala agoniselii aduse de mașinăria de zaharicale. Și adevărat grăia patronul pentru că în „baiț” (camera) unde aduna el dirhamii se formau mormane de bănet – și Allah este Prea-ânțelept și Prea-Milostiv – care se înălțau pînă în tavan.
Ori, într-o zi îi trecu prin cap norocitului stăpîn peste atîtea ateliere și prăvălii să purceadă la drum și să ajungă la un tîrg din „Ibtaliia” (Italia), unde să mai cumpere o mașinărie de bomboane, care să fie tot atît de mare aducătoare de arginți și chiar mai mulți. Imediat porunci argaților să se facă pregătirile de plecare, să alimenteze cu motorină „saiiara sahrauiia” (Land-Rover) meșterită în „Incliziia” (Anglia), să așeze în „sunduq” (portbagaj) zahareaua și alte atîtea lucruri de trebuință. Sluga Assaiq (Șoferul) pornise motorul de plecare și negustorul și-a luat rămas bun de la tînăra lui soție, preafrumoasa Muțaqaliba (Schimbătoarea), care l-a condus pînă în curte în toată desăvîrșirea călcăturii ei. Și multe jurăminte de credință i-a făcut soțioara într-un fel atît de drăgălaș, încît Haji, mai înaintat în vîrstă cu un sfert de veac, spunea în gînd: „Pe Allah, simt că-mi pierd mințile”.
Ci, după ce se depărtaseră cale de două ceasuri de „Dar al Baida” (Casablanca), Haji și-a luat seama că uitase pașaportul acasă. S-au întors din drum și cînd a intrat în „dar” (casă) a găsit-o pe Muțaqaliba îmbrățișată de un argat negru, din cel tînăr și vînjos cît să care poveri grele ca un catîr. La acea priveliște, Haji s-a înnegurat la chip și s-a lepădat de trei ori prin viu grai de dezmățata Muțaqaliba, așa cum cere tradiția musulmană, după care a alungat-o de acasă. Și pe loc se jură ca în fiece seară să răpească fecioria la cîte o copilandră, precum regele Șahriar din povestirile „Alf lailaț ua leila” (O mie de nopți și o noapte), dar în zori să nu o omoare, ci să-i ofere o slujbă pe unul dintre domeniile lui drept răsplată. Apoi, porunci pe dată purcederea taberei și plecă pe loc cu trupul mai uscat și chipul mai gălbejit, dar neclintit în hotărîrea lui de a isprăvi daravela din „Ibtaliia”. Și uite așa s-a mai adăugat o năpastă în viața văduvului hagiu, pentru că prima lui soție Amina (Fidela) murise de oftică cu doi ani în urmă fără a-i lăsa moștenitori.
Legănat alene de canapelele din „saiiara sahrauiia”, Haji era îmbiat cînd la cugetare, cînd la moțăială, pînă cînd adormi de tot, că prea avea sufletul muncit de gînduri. Și se trezi hagiul tocmai la Tanja (Tanger), unde Assaiq se străduia să introducă mașinăria englezească în burta unei „bakhira” (corabie) mare cît o „madina” (medina), dar care scotea fum înecăcios și răgea cît o mie de cămiloi. „Că mare mai este minunea lui Allah! Oare cît o fi costînd drăcovenia asta?”, cugeta hagiul ca un adevărat negustor ce era. Și uite așa, din „saiiara sahrauiia” în „bakhira” și din „bakhira” în „saiiara sahrauiia”, Haji a ajuns pe vreme de seară la un „funduq” (hotel) din Milano, care avea pictate la intrare 5 stele. Acolo a fost poftit să intre într-un iatac larg, împodobit cu mătase și plin de lucruri iscusit săvîrșite și cu un pat mare în mijloc bătut cu strasuri, deasupra căruia trona un baldachin din atlaz auriu. Și o lumină fermecătoare venea de la lămpile înfipte în pereți și Haji, rămas singur, cugeta că poate una dintre ele este a lui Aladin, care să-l ajute să-i smulgă amarul din inimă – iar Allah este Prea-ânțelept și Prea-Milostiv – și o minune s-a produs cînd cucernicului hagiu i-a venit gîndul să coboare la parter, unde văzuse o locantă. într-o clipită s-a simțit cu inima ușurată și mare i-a fost bucuria cînd a ajuns acolo! La o masă stătea stingheră, cu un pocal în față, o copilandră mai mult goală decît înveșmîntată, de i se vedeau nurii îmbolditori. Și boiul ei era desăvîrșit, încît hagiul stătea și se minuna de desăvîrșirea ei și cugeta că nu mai văzuse așa ceva. Apoi văzu la o masă lungă toate bunătățurile din lume, unde veneau clienții spilcuiți ca să-și pună într-un blid întins mîncăruri alese, poame felurite și băuturi fine. „Inți zuina cal badr” (Tu ești frumoasă ca luna plină) a glăsuit el în graiul filosofului Abu al Ualid Ibn Rachid, cunoscut sub numele latinizat de Averroes, pentru că altă limbă nu știa. Și nu mică i-a fost mirarea cînd fetișcana l-a înțeles, ba chiar l-a învitat să șadă la masa ei. „Ismi Șeherezada. Ana muhajira min Maghrib” (Numele meu este Șeherezada. Eu sînt emigrantă din Maroc) a început copilandra să-și povestească viața. Și Haji asculta mut de uimire și avea chef să stea în locantă toată noaptea, dar jurămîntul făcut la plecarea din Casablanca îi dădea ghes să-și poftească frumoasa comeseană în iatacul lui de la etaj și chiar așa a făptuit. Iar Șeherezada nu a făcut nazuri – și Allah este Prea-ânțelept și Prea-Milostiv – ba chiar a chemat un vlăjgan de ospătar și a grăit două cuvinte magice necunoscute hagiului -„room service” (serviciu la cameră) – și cînd au ajuns în iatacul de sus au găsit două măsuțe pe rotile: una plină cu băuturi spumoase franțuzești și tari englezești, iar cealaltă – cu mîncăruri aburinde și poame aduse din toate colțurile lumii.
Și au ajuns cei doi înveșmîntați precum Adam și Eva în grădinile din Eden, iar Șeherezada era jucăușă peste poate! Umplea pocalul prea-cucernicului hagiu imediat ce se golea și se ascundea după perne și fugea îndată ce bărbatul doritor să o atingă cu mîna o ajungea. Și obosise moșul, dar nu se lăsa, mai lua tărie din pocal și iar alerga după sprințara copilandră, pînă cînd a căzut ca răpus în brațele lui Orfeu.
Dimineața următoare nopții de chef nebun se anunța cu mult soare. Prin fereastră se vedeau vîrfurile unui pîlc de chiparoși printre olanele cărămizii ale unor acoperișuri. Haji se trezise și din pat admira fără chef natura milaneză. O durere i se înfipsese în ceafă ca un cui. Nu își amintea prea bine ce i se întîmplase în decursul nopții. Nici urmă de Șeherezada. Un gînd îI străfulgeră mintea și a sărit din pat drept lîngă haina unde ținea portofelul. Și Allah este Prea-ânțelept și Prea-Milostiv – pașaportul și carnetul de cecuri erau acolo, dar hîrtiile verzi dispăruseră cu tot cu Șeherezada.
„Pe Allah”, cugeta bărbatul fără mare supărare. „Azi-noapte am simțit că nu mi-am atîrnat paloșul în cui ca să ruginească. Să cumpăr mai repede mașinăria de acadele aducătoare de arginți și să nu creadă cineva că această noapte a fost ultima de acest fel; vor veni multe altele, chiar mai minunate!”, dar care scotea fum înecăcios și răgea cît o mie de cămiloi. „Că mare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!