1001 impresii din lumea arabă

învierea lui Hristos

Doru CIUCESCU

în toamna anului 1982 am avut ocazia să străpung Cortina de Fier, acea frontieră care separa statele socialiste ale Europei orientale de cele capitaliste ale Europei occidentale. Cu pașaport de serviciu în buzunar, înarmat cu învățătura marxist-leninistă despre lume și viață, îndoctrinat cu justețea drumului neabătut al României spre comunism, avertizat de pericolul permanent că pe traseu s-ar putea să fiu provocat de reporterii-spioni ai postului de radio „Europa Liberă”, cu mii de întrebări retorice activate concomitent în cortex, m-am îmbarcat în cursa companiei „Air Algérie” cu destinația Alger pentru a începe ceea ce, recent, mentorul meu în publicistică, ziaristul Mihai Buznea, l-a calificat a fi… „apostolatul” de pedagog în Algeria, care a durat trei ani, urmat la mare interval de timp de un altul în Maroc, pentru o perioadă de cinci ani. Avionul a făcut o escală la aeroportul din Belgrad, care a reprezentat un prim șoc dată fiind opulența pe care o afișa. Apoi, am intrat în… lumea arabă, unde am avut un alt șoc, legat de diferența de relief, de climă, de populație, de orînduire socială și, mai ales, de… religie.
La ședințele de învățămînt politico-ideologic aflasem deja că Frederich Engels a scris în „Anti-Düring” astfel: „…orice religie nu este altceva decît (…) o oglindire (în mințile oamenilor) în care forțele pămîntești iau forma unor forțe suprapămîntești”. De asemenea, era arhicunoscută sintagma utilizată de Karl Marx -„opiu pentru popor” – cînd se referea la religie. Nici unele învățături venite din gîndirea lui Vladimir Ilici Lenin nu îmi erau necunoscute, ca de exemplu: „Ideea de Dumnezeu a făcut (…) să amorțească <> (…), ea fiind întotdeauna o idee de robie”. Mai știam și sintagma „absurdității istorice” utilizată de Engels pentru a califica, după opinia lui, existența în concepțiile și practicile mozaismului, creștinismului, islamismului a unor elemente de cult, de ritualuri, care se perpetuează încă din comuna primitivă. Cu un astfel de bagaj de cunoștințe am fost pus în situația de a asculta critici aduse creștinismului de către algerienii cu care intram în contact și de a încerca să argumentez „pro domo”.
âmi amintesc că într-una dintre discuțiile pe această temă s-a ajuns la așa-numitul… pariu al lui Blaise Pascal (1623-1662), despre care auzisem pînă atunci doar că a fost matematician și fizician. S-a întîmplat ca în ziua de miercuri, 30 aprilie 1985, să fiu invitat de către Muhandis (Inginer), proprietarul unei societăți de producție din Oran și partenerul meu de tenis, ca să văd modul în care el înțelege să serbeze ziua de 1 Mai cu salariații. La ora 12, la începutul pauzei de masă, a avut loc o întîlnire în fața unei hale de producție, în care Muhandis a urat sănătate și succese profesionale celor aproximativ 80 de subalterni. Apoi, tuturor celor prezenți, inclusiv mie, ne-a fost distribuită gratuit cîte o farfurie de carton cu o bucată mare de friptură de berbec, o pîine sub formă de baghetă și o sticlă de jumătate de litru cu suc. Oamenii au stat în picioare cît timp au mîncat și au început să discute între ei, formînd grupuri pe la care a trecut pe rînd și patronul, după care s-au retras la umbra zidurilor pentru a se odihni pînă la ora 13. Festivitatea luînd sfîrșit, Muhandis m-a condus la umbra confortabilă a biroului lui.
– Mi-a plăcut cuvîntarea ta scurtă și la obiect, iar friptura de berbec a fost delicioasă, mi-am exprimat eu o opinie, așteptînd ca ceaiul de mentă din pahar să se răcească puțin.
– Am încercat să îmbin aspectul festiv cu o masă pentru care am sacrificat cinci berbeci, cu scopul ca subalternii mei să simtă și la … stomac că mîine este 1 Mai, mi-a explicat patronul.
– Astăzi în România se fac pregătiri intense pentru defilare, am remarcat eu, cu o voce care trăda o oarecare nostalgie.
– Voi, românii, sînteți educați să serbați cu mare intensitate sărbătorile laice, dar pe ascuns sărbătorile religioase, nu-i așa?, am fost eu luat la întrebări.
– Ai dreptate. Am învățat la școală că Marx și Lenin au preluat ce a fost mai valoros din vechiul ateism al lui Giordano Bruno, cel care a fost ars pe rug la Roma ca eretic și al altor filosofi, după care au elaborat ateismul științific, l-am aprobat eu.
– Eu îți dau un sfat: lasă ateismul propăvăduit în școlile din România și gîndește-te la… pariul lui Pascal.
– Nu știu despre ce este vorba, mi-am recunoscut eu ignoranța.
– Ai auzit de Blaise Pascal, cel care a descoperit atît legea din fizică ce-i poartă numele, cît și teorema omonimă din geometrie, cel despre care fizicianul, matematicianul și astronomul olandez a spus ironic, după ce l-a întîlnit pe 23 septembrie 1647, că „are prea mult vacuum în cap”, nu-i așa?
– Evident că am auzit de matematicianul și fizicianul francez Pascal, al cărui nume a devenit unitate de presiune, doar sînt inginer, ca și tine, am răspuns eu, nedumerit.
– Ei bine, spre sfîrșitul vieții lui scurte de 39 de ani, el a devenit și filosof. Astfel, a început prin 1656 să facă apologia religiei creștine. Pentru Pascal, așa cum reiese din lucrarea „Gînduri”, credința în Dumnezeu este rațională ca urmare a următorului argument: „Dacă nu există Dumnezeu, cel care crede în El nu pierde nimic, în timp ce dacă Dumnezeu există, cel care nu crede în El va pierde totul (va ajunge în Iad)”. Altfel spus, în viață „noi sîntem obligați să facem pariuri (jocul de noroc de la cursele de cai)”, iar într-unul dintre ele este bine să se mizeze pe credința în Allah la islamiști, în Dumnezeu la creștini sau în Iehova la mozaici.
– Muhandis, argumentul lui Pascal este foarte convingător și, într-adevăr, credința în Dumnezeu este rațională, indiferent de religie.
– Mai mult, dacă luăm în considerare că sînt cel puțin 75 de religii, credincioșii au o probabilitate egală cu 1 la 75 de a scăpa de Iad, în timp ce la atei aceasta este nulă, a continuat Muhandis.
– Să știi că eu nu sînt ateu și aici, în Algeria, am putut serba Paștii fără probleme, i-am atras atenția companionului meu.
– Paște sau Paști, cum este mai bine?, a dorit să știe Muhandis.
– Paștele, la singular, este sărbătoarea Ieșirii din Egipt a mozaicilor, iar Paștii, la plural, este sărbătoarea învierii lui Hristos a creștinilor.
– Aaa, nu, scuză-mă că te contrazic. Hristos n-a înviat pentru că nu El a fost crucificat, ci sosia Lui. Noi, musulmanii, nu credem în Buna Vestire; Hristos a fost fiul Mariamei (Maria), dar nu și al lui Dumnezeu. Hristos este considerat un mare Profet, la același nivel cu Mussa (Moise) și Muhammad.
– Știi ceva? Hai să nu mai discutăm despre religie, că ajungem la ceartă. Eu cred în învierea lui Hristos și, cu siguranță, nu voi ajunge în Iad, măcar dacă iau în considerare numai… pariul lui Pascal. Mai bine să bem ceaiul pînă nu se răcește de tot, am concluzionat eu.
ghetă și o sticlă de jumătate de litru cu suc. Oamenii au stat în picioare cît timp au mîncat și au început să discute

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!