1001 IMPRESII DIN LUMEA ARABĂ

Pescarul prădat de rechini

Doru CIUCESCU

Academia Suedeză a decernat în 1954 Premiul Nobel scriitorului american Ernest Hemingway pentru „desăvîrșita lui măiestrie în arta narațiunii mderne, așa cum a fost și de curînd dovedită de povestirea „Bătrînul și marea””, apărută în 1952. Un deceniu mai tîrziu mi-a căzut în mîini traducerea în limba română a acestei cărți pe care am citit-o pe nerăsuflate. La cei 16 ani pe care îi aveam pe vremea aceea am reținut în urma lecturării acestei capodopere nu atît „lupta plină de demnitate (?) și mîndrie (?) a unui om simplu”, cum mă îndemna „Cuvîntul înainte” de inspirație sovietică, cît bătaia aplicată de către bătrînul pescar… rechinilor, pe care îi lovea cu ce avea la îndemînă în barcă pentru a-i împiedica să-i devoreze… peștele uriaș prins după 84 de zile de ghinion total. Se pare că această poveste a avut rădăcini în opera anterioară a lui Hemingway. Dar, iată ce a relatat celebrul scriitor în articolul „Ape albastre. Scrisoare de pe Gulf-Stream” apărut încă în 1936 în revista „Esquire”: „(…) un bătrîn pescar (…) a prins un marlin imens care, trăgînd de funia undiței, a dus barca departe în larg. După două zile bătrînul a fost găsit de niște pescari la vreo 60 de mile mai la răsărit, cu capul și partea de dinainte a marlinului legate de barcă. Din peștele care cîntărea vreo 350 de kilograme mai rămăsese mai puțin de jumătate. Bătrînul rătăcise pe mare o zi, o noapte, o zi și încă o noapte, timp în care peștele înota în adînc și trăgea barca după el. Cînd a ieșit la suprafață, bătrînul s-a apropiat cu barca și a azvîrlit cu harponul în el. După ce l-a legat de barcă, au venit rechinii și au început să muște din merlin, iar bătrînul s-a bătut cu ei, singur în barca aceea (…), lovîndu-i cu măciuca, împungîndu-i cu cuțitul, dînd în ei cu vîsla pînă ce a căzut epuizat (…)”.
în primăvara anului 1999 am avut ocazia să ascult o poveste, în care apar alți rechini, dar personajul principal nu este pescarul cubanez Santiago, ca în „Bătrînul și marea”, ci unul marocan-pe nume Alqods (Sfîntul).
Mă aflam în Madina al Qadima (Orașul vechi) din Casablanca, într-una din tavernele situate pe latura dinspre ocean, unde se putea mînca pește prăjit la un raport incredibil de avantajos dintre cantitate și preț. Urmare a unui discount și a unei prime de fidelitate de care beneficiam din partea patronului, pentru o farfurie cu aproximativ șase (!) bucăți mari de pește, o farfurioară cu sos de bulion picant și o lipie plăteam opt dirhami (1 dolar # 10 dirhami). în schimb, interiorul făcea impresie de autentică…tavernă portuară: tencuiala pereților stătea să cadă, mobilierul metalic avea tăbliile de lemn scrijelate, lumina venea de la un singur bec, fumul de țigară putea fi tăiat cu lama cuțitului, clienții purtau tricouri de marinar într-o stare mai mult sau mai puțin uzată, lăsînd vederii porțiuni de tatuaje cu sirene, pirați, ancore, rechini și alte asemenea motive decorative de inspirație pescăresc-oceanică. La partea opusă a mesei micuțe unde luasem loc stătea un om în vîrstă de aproximativ 60 de ani, care ducea agale la gură un pahar cu ceai de mentă și mult mai des o țigară ieftină. Toate de pe el erau vechi, numai ochii negri trădau o inimă tînără de bătrîn lup de mare. Fața lui brăzdată de riduri adînci și numeroase constituia o mărturie vie a loviturilor primite de la vijeliile și valurile uriașe ale furtunilor înfruntate în oceanul Atlantic. Am aflat că îl cheamă Alqods și că este de meserie pescar. Se descurca bine cu limba franceză deoarece, spunea el: „Prima oară am lucrat pe șalupa unui francez. Pescuiam numai în larg”. A tras adînc în piept fum de țigară după care a continuat: „Francezul acela plătea bine, iar cu banii cîștigați mi-am cumpărat o barcă și m-am apucat de pescuitul de coastă”.
– Foarte interesant!, l-am încurajat eu pe Alqods să povestească.
– Eram patron și, în același timp, singurul angajat. A fost cea mai frumosă perioadă din viața mea, a ținut să precizeze companionul meu cu vocea puțin tremurîndă de emoție și mîndrie.
– Vă descurcați singur în barcă?, l-am întrebat eu.
– Da. într-o perioadă am luat cu mine pe un tînăr, Mancud (Ghinionist), la care am renunțat pînă la urmă.
– De ce?
– Deoarece peștele pe care îl aduceam seara cu barca era în cantitate tot mai mică. După o lună i-am spus că nu îl mai iau cu mine. La insistențele lui am fost de acord să mai fac o încercare cu el doar de o zi.
– Și cum a fost în acea zi?
Alqods s-a oprit din povestire, a „sudat” o țigară nouă din ce mai rămăsese din precedenta, a oftat adînc și a continuat:
– Povestea este lungă. Am plecat în zori și pînă la prînz nu pescuisem nimic. Spre seară am simțit că la undița mare mușcase din momeală un „mîncător” uriaș-era un pește cu spadă. Nu l-am tras spre barcă ca să-l pot lovi în moalele capului pentru că riscam să se rupă struna. Spre necazul nostru, peștele s-a dat la fund și ne trăgea în larg.
– Ce coincidență! Ați citit cartea „Bătrînul și marea” scrisă de Ernest Hemingway?, am îndrăznit eu să întreb.
– Nu, dar am auzit despre ea. Sfîrșitul povestei mele este altul. Dacă vreți să-l ascultați vă costă o porție de pește ca a aceea pe care o aveți în față.
– De acord, am consimțit eu plin de curiozitate. Chelner, încă o porție!
– Și cum vă spuneam. Peștele ne trăgea în larg și m-am gîndit să-l las să obosească. Așa a trecut o noapte. Proviziile cu alimente se terminase. Noroc că au aterizat din întîmplare în barcă niște pești zburători pe care i-am mîncat cruzi. Spre prînz cărăușul nostru a obosit și am reușit să-l tragem ușurel lîngă barcă și să-l omorîm cu lovituri de cuțit în cap. Avea peste 200 de kilograme motiv pentru care nu am reușit să-l urcăm în barcă. Tocmai cînd îl felicitam pe Mancud că mi-a adus noroc, niște rechini au început să muște din pește, astfel că în mai puțin de o oră nu a mai rămas decît capul cu spadă. Am încercat noi să-i alungăm cu lovituri de vîslă, dar fără folos; bestiile intraseră în așa-numita furie a mîncatului. Spre seară am ajuns epuizați la țărm numai cu …scheletul peștelui. Am fost prădat de… rechini.
– Frumoasă poveste, deși tristă!, am exclamat eu. A meritat banii. Ați mai avut întîmplări cu rechini?
– Cu rechinii de… uscat, cum îi numesc eu pe anumiți oameni.
– Cum așa?, am mai avut eu o curiozitate.
– Ulterior, de necaz, am vîndut barca și m-am angajat pe șalupele unor patroni. Dar iar am avut ghinion. După ce că m-au plătit cu salarii de mizerie, acum, în pragul pensionării, am aflat că patronii nu au virat banii la „Caisse Nationale de Securité Sociale” și astfel am rămas fără… pensie. Iar am fost prădat de… rechini. Puneți pe hîrtie povestea mea și o să deveniți… celebru!
Eu, bineînțeles, m-am conformat dar… fără să-mi fac iluzii.
r-o stare mai mult sau mai puțin uzată, lăsînd vederii porțiuni de tatuaje cu s

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!